Archives

Bioenergoterapeutii explica BIOENERGIA din Romania: “biocurentii inteligenti” ai Terrei intalnesc emisiile energetice cosmice de aceeasi valoare in “puncte de dragoste”. Arta preistorică, în pas cu tehnologia.  50 de exponate… acum 335 milioane de ani actualul teritoriu al Romaniei desprins din vechile continete- Muntii Carpati, iesit de sub apele Marii Tethys, cu descendentii australophitecus de acum 1.8 milioane de ani-primi hominizi de la Marea Sarmatica…si a ramas cu iesire la Marea Neagra…. cu o singură ieşire – prin strâmtoarea Bosfor.Unirea celor două principate române, din 1859, era considerată de români un prim pas în direcţia unui Imperiu Daco – Roman. Oare care va fi noua evolutie?


Source: Bioenergoterapeutii explica BIOENERGIA din Romania: “biocurentii inteligenti” ai Terrei intalnesc emisiile energetice cosmice de aceeasi valoare in “puncte de dragoste”. Arta preistorică, în pas cu tehnologia.  50 de exponate… acum 335 milioane de ani actualul teritoriu al Romaniei desprins din vechile continete- Muntii Carpati, iesit de sub apele Marii Tethys, cu descendentii australophitecus de acum 1.8 milioane de ani-primi hominizi de la Marea Sarmatica…si a ramas cu iesire la Marea Neagra…. cu o singură ieşire – prin strâmtoarea Bosfor.Unirea celor două principate române, din 1859, era considerată de români un prim pas în direcţia unui Imperiu Daco – Roman. Oare care va fi noua evolutie?

Advertisements

“The Empire of the Senses” – a new event to endulge your senses and recreational experiences.”The Empire of the Wines”origins brands of wines regions from countries, your next empire to explore: taste


“The Empire of the  Senses” – a new event to endulge your senses and learn your tastes even about recreational experiences.The first session November-December 2016

sense-head-275-px-2t

Let’s start in Geneva, Paris, Bucharest, Oradea is

screen-shot-2011-06-15-at-1-36-56-pm-2

Firstly comes “The Empire of the Wines” – Which brands of wines originated from one region or another of a given country are entitled to become your next empire to explore?

It is well known that the french people enjoy to learn others the model of civilization: how to prepare and how to taste a wine and food, how a good food should be first eaten by the eyes firstly, than to conquer your primarly five senses one by one…slowly.

And the people Genevians will speak french also but they most probably will enrich the class for your styles of tastes with the high prestige they earned for the quality of the life, wellness,well-being and of course of wine…and a huge expatriate community so you could became friend of honest-to-goodness native Genevois.

Bucharest- the plenty of events where expats enjoy their senses, is also ready to became a little empire of your senses, that’s up to you!

Oradea -the residency of the BIHOR county- the “little new arrival” in the jewlery chain of Transylvania, like Sighisoara or Sinaia, has it’s own particularly history and recently passed through an Art Nouveau rejuvenation process, while the updated old stories with prince and princesses, old forts and chavaliers and kings of Hungary, of Luxembourg , old wines by 1400 Holod and Vintere winery and cave which took the road of the Rome and Buckingham by that times endulging the senses at a royal level.

Hodis(Hydas) a BIHOR county-Transylvanie location,a basilique of Tãmasda, the Pons Thome (Podul lui Toma) a documented issued by 1241, a deutsche little market not too far away from Holod district, other old documents  testifing that  Mihai Viteazul crossed that village on his route to the Oradea, by 1600. the name of the villages here has all their roots in the history related to these places: Holodul and Hodişul remind us about the old possesion of Hydas. Vintere name remind us about the “vin-tare”(translated as “strong wine”) a local regional wine of ” Dealul Viilor” region where for few secoles was the episcopal grecque catholique winery, a very appreciated wines supplier for the St.Peter’s Basilice of Rome, for the Buckingam Palace and many european nobiliary families. The workers were brought here for the winery work settled up the Vintere village in the Hydas-HOLOD district , having a very suggestive name:Vin-tere = vin tare, meaning
“strong wine”. The vestiges of the old caves of the winery are still present to be explored even the winery still waiting for a “rejuvenation process”.

(page 42) https://www.academia.edu/3502805/Monografia_comunei_Holod

…lastly, but not in the end, jump into a thermal resorts in the proximity of one or another town either Geneve, France or in Oradea  Art Nouveaux  town and Thermal waters suroundings (around 5 km of border with Hungary)- the “Baile 1 Mai” resort, “Baile Felix”, “Baile 8 May”  or maybe a new ideea of Holod-Gyanta new thermal village resort to invest in developmment for future exploring ideas…

to take also a stress-relieving swim sessions, by your own choice or at a group level teambuilding Rehearsal Dinners for a local rehearsel dinners Venues for an apetizzing  Rehearsal Dinner Themes and savory wines in a best matche for your senses…in

France, Switzerland, Romania-Oradea-just in proximity of Hungary, Austrich, Germany, Italy in the centre of “The Old Europe-An Old Madame” willing to teach you the good manners to endulge your all senses.

the-six-senses-2

The THEMES could be related also to your next businesslunch or family and friends events even when to share about your next projects plans for the future years or just simply to celebrate any event in a different manner when you were used to do, as every town we suggest to you for the start-up sessions has already took-up a rejouvenation step further as you indeed do every New Year in your Life even for a wedding style you are adviced as well as in a way of learning and enjoying LiVe, LeArn, LeAve, LoVe LiFe – a special one.

https://www.theknot.com/rehearsal-dinner

6-not-talked-about-senses_50609088c512b_w1500-3

De la literatura…la istorie, arta, cultura…la zi! Arheologie in Ginta,Vintere, Tinca Bihor


Hieroglife in greaca asteapta sa fie descifrate…de asemenea conservarea si restaurarea ar necesita studii stiintifice, arhitectura si arta gravurii pentru a impiedica distrugerea si deteriorarea acestora si identificarea eventualelor rude si cetatenii ale celor care se odihnesc…sunt mai multe monumente-cavouri imprejmuite de muschi care ar trebui redata fie unor muzee fie preluate de anumite tari in care acestia ar fi avut origine, cetatenie, cu ajutorul unor universitati specializate in studii antropologice, istorice, arheologice din Ginta, Vintere…

Tourism, trasee in Ginta, Bihor NEOLITICul CULTURA STARCEVO – CRIS”Astfel de unelte neolitice au fost descoperite în hotarul satului Ginta, Sânicolaul de Beius, Meziad, Râpa si Rabagani la “Dealul Viei”…sansele unor siteuri vechi arheologice fiind deschise….unor proiecte viitoare a Râpa (Tinca-Cociuba Mare-Ginta proximity ), pe “Dealul Morilor” – terasa a Crisului din stânga soselei Râpa – Tinca,  cercetarile arheologice au relevat o asezare de lunga durata, fapt reliefat de descoperirea a mai multor nivele de locuire apartinând culturii COTOFENI “

http://www.tarabeiusului.ro/tara-beiusului/depresiunea-beiusului/preistoria

“principalele descoperiri apartinând epocii paleolitice si celei mezolitice din zona Beiusului sunt localizate în Pestera Zmeilor de la Onceasa, Pestera Magura Sighistel si Tibucoaia de lânga Câmpani, Pestera Meziad, Pestera din Dealul Vârseci de la Pietroasa, Pestera Magura Bihorului, Pestera Ursilor de la Chiscau.Totusi, avem câteva date care ne conduc la concluzia ca aceasta parte a Bihorului a fost locuita, chiar daca nu de la debutul epocii paleolitice (odata cu aparitia omului), începând undeva pe parcursul paleoliticului inferior (cca. 800.000 de ani în urma).descoperirile din Pes-tera Ghetarul de la Vârtop si din Pestera de la Ciur – Izbuc. În prima au fost desco-perite 3 urme de pasi ai asa-numitului „om de la Vârtop”. În cea de-a doua pestera au fost descoperite, la 500 de metri de gura pesterii, circa 280 de urme de pasi umani, încalecate de urme de labe ale unor ursi de caverna. Daca la Vârtop specialistii au stabilit ca avem de-a face cu cele mai vechi urme plantare din România (au o vârsta de 80.000 de ani), cele de la Ciur – Izbuc sunt mult mai recente, ele având o vechime de „numai” 15.000 ani. Tot în pestera de la Ciur – Izbuc a fost descoperita o figurina incizata pe caninul unui urs de pestera.

NEOLITICUL. CULTURA STARCEVO – CRIS

Prima manifestare culturala apartinând neoliticului în acest spatiu este cultura Starcevo – Cris. Evolutia acestei culturi în date absolute se încadreaza între 7500 si 6250 î.Chr. si a fost periodizata în patru etape principale, fiecare dintre acestea având mai multe faze interne de dezvoltare.

Din epoca neolitica cunoastem, în zona, locuiri în pestera precum cele din Pestera II din Dâmbu Colibii de pe valea Sighistelului (com. Câmpani) si Pestera din Dealul Vârseci de la Pietroasa, dar si asezari deschise, pe terasele mai înalte ale cursurilor de apa, precum cele descoperite la Rabagani (în apropierea izvoarelor termale). Râpa la “Dealul Morii”, Cociuba Mare la punctul “Fântânita” (între sat si valea Rataselului) si Tasad, toate apartinând culturii Starcevo – Cris, începându-si evolutia la nivelul etapei III B a acestei culturi . La Râpa, în locul numit “Sub padure” sau “Câmpul de Sus” – în dreapta soselei Râpa – Tinca – a fost cercetata o asezare neolitica Cris descoperindu-se un bordei cu ceramica, unelte si o figurina feminina din lut ars. Toate aceste asezari au un singur nivel de locuire. În Pestera Meziad, cu ocazia amenajarii turistice, au fost descoperite fragmente ceramice neolitice apartinând culturii Tisa) iar la Zavoi (com. Sâmbata) a fost descoperit un buzdugan (sceptru – maciuca?) din piatra apartinând aceleiasi perioade. Ca piese de armament mai amintim cele doua topoare neolitice din piatra descoperite în raza satului.

Constituirea în 1872 a Societatii de Arheologie si Istorie din Oradea si comitatul Bihor, a avut ca efect intensificarea cercetarilor arheologice din aceasta zona, iar ca urmare a eforturilor Societatii, si prin subventii publice, în 1896 se deschide primul Muzeu de arheologie la Oradea, institutie care va coordona la sfârsitul secolului XIX si începutul secolului XX cercetarea arheologica din Bihor.

În ceea ce priveste cercetarea arheologica sistematica a zonei, putem spune ca ea debuteaza relativ târziu, daca exceptam descoperirile întâmplatoare de monezi si depozite de cupru sau bronzuri. Primele sapaturi au loc în 1967, la Râpa „La Lunca”, ocazie cu care S. Dumitrascu întreprinde o campanie de cercetari arheologice de salvare într-o asezare de epoca dacica apartinând secolelor III – IV d.Chr. Este urmat de catre I. Ordentlich care în 1971 investigheaza arheologic o serie de puncte din hotarul satului Rabagani. În al optulea deceniu al secolului trecut, R. Popa si N. Chidiosan cerceteaza pe parcursul mai multor campanii, situl de la Sânicolaul de Beius, “Botocana”, unde au fost descoperite doua orizonturi de asezari – unul apartinând epocii neolitice si altul, medieval.

Un merit deosebit privind arheologia Tarii Beiusului îi revine însa lui S. Dumitrascu. Acesta a întreprins sondaje si sapaturi arheologice la Cociuba Mare, Rohani, Râpa, Tinca. De asemenea, Doina Ignat a manifestat interes  în ceea ce priveste cercetarea arheologica a zonei si în special a descoperirilor facute în pesteri.

În 1999 arheologul I. Crisan executa un sondaj arheologic la Sânmartinul de Beius, în punctul numit “La Piatra”, unde a descoperit materiale apartinând perioadei medievale (secolele XI – XIII si XIV – XVI).

Ultimele cercetari în zona au loc în vara anului 2000, când D. Marta a cercetat arheologic, în colaborare cu studentii Facultatii de teologie ortodoxa a Universitatii din Oradea, condusi de catre L. Borcea, biserica medievala de la Seghiste, datata la sfârsitul secolului al XV – lea.”

 

http://www.tarabeiusului.ro/tara-beiusului/depresiunea-beiusului/preistoria

http://www.centruturistic.ro/oradea/muzeul-de-stiinte-naturale-tinca-oradea-id596.html

http://www.tarabeiusului.ro/turism/trasee

 

” In memoriul trimis în iulie 1600 la curtea imperialã,unde la punctul al cincilea se precizeazã: „ceale cinci varmeghii (comitate n.n.), carele sãnt Bihorul si Solnocul de Mijloc si Maramurã,Sãrandul, Crasna sã se rumpã aicia cãtrã Ardeal, cu cetãtile si cu tinuturile, cum au fost mai dennainte vreame”. Despre cetatea Oradea voievodul îsi exprima dorinta ca: „Dupã cum am înteles cã turcul din nou ar vrea sã ocupe cetatea Oradea, fatã de care intentie, ca de acolo sã-l pot îndepãrta, i-am scris cã noi vrem a o ocupa si a relua hotarele ce sunt ale Transilvaniei”. Înfrîngerea de la Mirãslãu din 18 septembrie 1600 va duce la pierderea succesivã a Transilvaniei, Moldovei dar si a tronului Tãrii Românesti.

În acest context dificil, domnul Mihai Viteazul va fi obligat sã întreprindão lungã cãlãtorie la curtea împãratului Rudolf al II-lea pentru ajutor militar dar si financiar. Trecerea suitei sale, nu foarte numeroase, (cca.100 de persoane dupã unele cronici ale vremii) prin Crisana, va rãmâneun eveniment memorabil. Trecerea sa de la Hãlmagiu si Vârfurile spre Oradea s-a fãcut pe unul din vechile drumuri medievale care legau Centrul Transilvaniei de pãrtile sale vestice. Suita domneascã a strãbãtut Steiul, poposind pentru o noapte, la 10 decembrie 1600 în târgul Beiusului. A doua zi el a strãbãtut Vintere, Holodul, mai  apoi Calea Mare, ajungînd în seara zile de 11 decembrie 1600 în cetatea Oradea. Nu avem nici un fel de descrieri care sã aminteascã direct despre trecerea suitei domnesti prin Vintere si Holod; putem doar presupune adânca mirare a localnicilor si respectul purtatostenilor munteni, renumiti pentru caii, vesmintele si armele pe care le purtau.
Secolul al XVII-lea a adus transformãri importante în realitãtile comitatului Bihor si implicit al Tinutului Holodului. Astfel, dupã anul 1606 comitatul reintrã în granitele sale firesti, cele ale principatului ardelean. Urmeazã o lungã perioadã de înflorire sub domniile succesive ale principilor Gabriel Bethlen (1613 – 1629), Gheorghe Rakoczy I (1630 – 1648) si în prima parte a stãpânirii fiului sãu,Gheorghe Rakoczy al II-lea (1648 – 1660). O interesantã mãrturie legatã de drumul medieval al Beiusului care trecea prin Vintere si Holod este mentionarea trecerii principelui ardelean Gabriel Bethlen pe aici. Cu o suitã impresionantã, la 1629, grav bolnav, bãtrânul conducãtor al Ardealului s-a îndreptat de la resedinþa sa din AlbaIulia cãtre bãile termale din jurul Oradiei.

 Ambitiile principelui Gheorghe Rakoczy al II-lea de a ocupa tronul Poloniei la 1657, militare de acolo si intervenþia directã a Portii în treburile principatului transilvan vor avea foarte repede consecinte dramatice.Bihorul a fost subiectul multora dintre Dietele Transilvaniei, legate tocmai de încãlcarea decãtre turci a unor conventii legate de aceste tinuturi de margine.Cucerirea Bihorului în anii 1660 – 1661, alãturi de asediul Vienei la 1683 marcheazã ultimele eforturi ofensive ale Semilunii în centrul Europei. Victoriile austriece si poloneze sub zidurile Vienei vor duce în anii 1691 – 1692 la reînfiintarea comitatului Bihor si alipirea lui lalumea crestinã, cu pretul unor noi si importante

distrugeri. Asediul cetãtii Oradea la 1692, luptele turco-austriece din zonã au provocatun nou rând de jafuri, rechizitionãri si chiar pustiiri de sate. În acestcontext mai mult decât relevantã este conscriereacameralã realizatã de noua administratie habsburgicã în toamna anului 1692, la doarcâteva luni de la cucerirea Bihorului. Dacã am compara datele dintreultima conscriere fãcutã aici de austrieci, la 1552, deci cu 140 de ani mai devreme, vom constata cã în primul interval am avut luate în evidentã 23.238 de gospodãrii cu cca. 139.428 de locuitori, pe când în toamna anului 1692 au fost conscrise doar 1337 de gospodãrii cunumai 4452 de locuitori
. Diferenta este uriasã, numai în zona de câmpie a Bihorului si pe valea Barcãului, unde au fost cele mai importante ciocniri între austrieci si turci fiind numãrate 133 de localitãti pãrãsite integral, arse si distruse.
Este de asemenea grãitor faptul cã între localitãtile Tinutului Holodului, doar Valea Mare de Codru este amintitã, dar numai la conscrierea din anul 1696, când acolo au fost numãrate doar trei porti, adicã sase locunte si cca. 27de locuitori. sunt mentionate localitãti despre care se stie cu sigurantã, indirect, din alte documente, cã nu au fost depopulate si distruse si care la rându-le nu au fost vizitate, din varii motive (drumuri si poduri distruse, lipsa de sigurantã etc.), neintrând astfel în lista conscrierii. Putem astfel opina cã si locuitorii din asezãrile mari din arealul cercetat: Holodul, Hodisul, Vinterea nu puteau sã disparã, încontextul când regiunea nu a fost decât marginal teatru de operatiuni militare. Comitatul, reînfiinþat, asa cum subliniam deja, în anul 1692,va avea o nouã structurã. El a fost împãrit în patru si apoi în cinci plãsi Plase (processus) Plasa Oradea, plasa Saret,plasa  Eriu, plasa Beius si mai târziu plasa Salonta. Tinutul Holodului a fãcut parte din plasa Beiusului, aceasta având în total 6 târguri si 156 de sate. În interiorul ei se aflau patru districte românesti: Beius, Pomezãu, Vascãu si Beliu.Cu acest moment istoria medievalã a Tinutului Holodului se încheie. Secolul al XVIII-lea va aduce silumea ruralã de aici în contactcu tendintele de modernizare a regiunii, care se vor face tot mai mult simtite.

Veacul al XVIII-lea prin reformele luate de cãtre administratia austriacã vor gãsi localitãtile din arealul Holodului în plin proces de restructurare, legat de noua alinierea a satelor, de noile mentalitãti dar si de ultimele evolutii în raport cu proprietatea funciarã. În câteva rânduri trebuie evidentiatã si viata de zi cu zi a omului medieval în satele holodene. Holodul, Hodisul dar si Vintere au fost unele dintre cele mai vechi sate românesti atestate în zona central-sud-esticã a comitatului Bihor. Zona Holodului a respectat în întregevul de mijloc structura socialã generalã a tinuturilor rurale ale comitatului si ale Transilvaniei. În acel context putem afirma cucertitudine cã în privinta clasei sociale inferioare, în cazul nostru tãrãnimea, era cea mai numeroasã în fapt, cu o pondere de cel putin 95 % din totalul populatiei.

Existau apoi si un numãr relativ mic de mestesugari, concentrati cu sigurantã, în majoritate covârsitoare, în Holod dar poate si în Vintere si Hodis.
Trebuie de asemenea subliniat faptul cã este obligatorie, datoritã progreselor realizate în ultimele douã-trei decenii de cãtre istoriografia româneascã, abandonarea definitivã a mai vechiului stereotipcare simplifica nepermis de mult structura societãþii românesti în evul mediu transilvãnean, accentul fiind pus mult prea exagerat doar pe situatia precarã a iobãgimii românesti. Structura ei nu se deosebea prea mult de situatia feudalitãtii apusene,chiar dacã trebuie sã acceptãm faptul cã împãrtirea sa socialã reflectã totusi o stare de dependentã politicã, socialã si religioasã fatã de regatul feudal maghiar, respectiv a nobilimii maghiare si a bisericii recepte,cea romano-catolicã. Clasa suprapusã a românilor din zonã, alcãtuitã din cnezi si voivozi, va parcurge în secolele XIV – XV un accentuat proces de diferentiere si stratificare. În fine trebuie amintitã si nobilimea cu diplomã, de etnie maghiarã, reprezentatã în tinutul holodean de un numãr restrâns de capi clericali, legati de marele domeniu al episcopiei romano-catolice de Oradea.
Aici trebuie sã introducem o informatie extrem de interesantã, pãstratã în documente. Aceasta este legatã de familia de origine italianã Manini, care vreme îndelungtã a ocupat importante functii în fruntea cãmãrilor de sare din Transilvania si Crisana, aducãtoare de venituri considerabile visteriei regale.Primul Manini documentat în Transilvania a fost conducãtorul cãmãrii din Dej, în anul 1425. Este interesant de constatat cã membri ai familiei au condus si cãmara de la Oradea dar si pe cea de la Sãlard, în anii de dupã 1441. Înnobilarea lor în regatul Ungariei si functiile detinute nu i-au oprit de la viata lor burghezã, mai ales cã prin sederea lor laOradea s-au aflat aproape de multi conationali stabiliti în timp în orasul ce devenise deja locul cel mai important de întâlnire dintre negustorii din Ungaria si cei din Transilvania. \

În acest context trebuie amintitã una din îndeletnicirile importante ale unor membri aifamiliei: cãmãtãria, aducãtoare de mari venituri. Într-o notã carecuprinde nu mai putin de 166 de datornici, din 6 de localitãti gãsim,alãturi de administratorul bunurilor episcopiei de Oradea, 14 nobili dar si persoane la a cãror nume a fost adãugat atributul de litteratus.

Marea majoritate dintre datornici, cu sume relativ mici de bani proveneau din locuitori ai satelor sau târgurilor din regiune. Parcurgând lista putem constata si existenta unui datornic din Holod, dar cu o sumã modestã. Realitatea aratã cã cel mai important centru din regiunea rãmas de-a lungul întregului ev de mijloc tocmai localitatea cu cel mai însemnat numãr de locuitori. Credem cã personajul din lista cãmãtarilor Manini nu putea fi decât un negustor local, familiarizat cu marele centru de la Oradea dar si afacerile propriu-zise sau un mic nobil local care si-ar fi putut permite un astfel de împrumut.Asa cum am arãtat deja, tãrãnimea dependentã reprezenta majoritatea covârsitoare a populatiei Tinutului. Ea era formatã din românii ajunsi în stare de iobãgie pe domeniile bisericesti si nobiliare laice. Ei aveau, asemenea tuturor tãranilor de aceastã stare din Transilvania, obligatii în produse (naturã), muncã si bani fatã de feudal,rege si înalta institutie bisericeascã episcopalã, recte cea catolicã.

Printre ele este un fapt notoriu abuzul practicat fatã de supusii ortodocsi, care desi nu trebuiau oficial sã plãteascã dijma fatã de biserica catolicã, erau uneori siliti la achitarea acesteia. Darea traditionalã a românilor fatã de rege era “datul oilor” (quinquagesima) ,adicã achitarea la fiecare 50 de oi a uneia, a unui miel si a unei mioare. Este semnificativ faptul cã datul oilor se percepea în toate regiunile Transilvaniei, semn pe de o parte al individualitãtii sale încadrul regatului maghiar, dar si caracterului sãu cvasiromânesc. Aici trebuie, totusi, subliniat faptul cã un numãr relativ restrâns de tãrani maghiari aveau si ei conditia de iobagi, mai ales în cazul celor care trãiau izolati de masa colonistilor privilegiati.

Putinii mestesugari locali se îndeletniceau în special cu fierãritul,potcovitul cailor si probabil si turnarea unor unelte agricole. Conditialor era modestã, poate cu ceva deasupra tãranilor dependenti le-apermis uneori sã-si vândã o parte din produse la târgurile din apropiere. Tipologia satelor din zona Holodului era specificã asezãrilor de deal. Satele se caracterizau prin izolarea relativã a gospodãriilor si dispersarea lor. În jurul fiecãrei locuinte exista o parcelã, sistematizarea fiind extrem de relativã. Era posibil ca în mijlocul acestor sate sã fiexistat o micã piatã (forum), unde se tineau târgurile si unde uneori se afla biserica, ridicatã din lemn. În acele vremuri viata cotidianã a tãranilor avea reguli simple, împãrtite riguros între muncile câmpului, datoriile senioriale si pãstrarea sãrbãtorilor religioase.
Un element extrem de important al vietii sociale a locuitorilor era reprezentat de locuintã, pe atunci un adãpost util atât pentru om cât si pentru animale. Ridicate fãrã exceptie din lemn, ele aveau o tipologie simplã, cuprinzând trei modele generale . Tipul cel mai simplu includea locuinta propriu-zisã, alcãtuitã,de obicei, dintr-o singurã încãpere, la care se adaugã grajdul. Al doilea tip cuprindea mai multe acareturi în jurul constructiei centrale. În sfârsit, tipul cel mai evoluat adãuga locuintei cu mai multe încãperi,grajdul, staulul, cuptorul de copt pâine etc. În multe cazuri locuintele erau semiîngropate, dar, mai rar, avem încã si bordeie pentru locuit.Peretii de împletituri erau lipiti cu o lutuialã amestecatã cu paie mãruntite (tocate). Acoperisul, în douã ape era din paie, mai rar din sindrilã. Ferestrele erau mici, fiind dublate cu obloane. Mobilierul tãrãnesc era la rându-i destul de putin numeros si rudimentar. Lada de zestre pãstra îmbrãcãmintea mai aleasã, si textilele de casã. Patul din lemnera umplut cu paie si asternut cu tesãturi masive pe post de acoperãmânt. O masã simplã si câteva lavite încheiau acest modest inventar. Vasele folositela gãtit si mâncat erau din ceramicã, multe cumpãrate pe produse agricole personale din târgurile din apropiere care se tineau periodic. Iluminatul era realizat cu ajutorul lumânãrilor din seu de oaie, doar în casele mai avute fiind prezent sfesnicul realizat din material ceramic. În general locuintele celor mai avuti se concentrau spre “centrul” satelor, sãrmanii populând “periferiile”Trebuie de asemenea amintite numeroasele sãlase ale stânelor, foarte greu de depistat arheologic însã, datoritã materialelor extrem de perisabile din care erau fãcute, dar si al caracterului lor de multe ori efemer.
În general, omul simplu medieval, asa cum au fost majoritatea covârsitoare a locuitorilor satelor analizate în cercetarea noastrã, a fost dotat cu un orizont limitat, mãrginit mai ales la localitatea, ogorul,pãsunea sau pãdurea din preajmã. Profund religios, a frecventat cu constiiciozitate biserica supunându-se întru totul canoanelor sale. Cu un orizont mai larg, micii nobili conditionari de la Holod, Hodis si Vintere s-au ridicat deasupra conationalilor lor, având poate si sperantele, cu anumite compromisuri religioase dar mai târziu si nationale, de a accede la titluri si poate chiar si la functii mai înalte.Unul dintre cele mai importante procese ale secolului al XVIII-lea, venit pe filiera reformismului austriac a fost cel de aliniere a satelor.

În conscrierile urbariale dar si în alte acte din prima jumãtate a secolului nu gãsim detalii legate de vetrele satelor ci doar despre hotarele lor.Dupã pustiirile din anii 1691 – 1692, locuitorii vechilor asezãri distruseau început treptat sã vinã din locurile de refugiu, începând reclãdirea localitãtilor distruse. În contextul scãderii dramatice a veniturilor Cãmãrii de pe întinsele domenii ale renãscutei episcopii romano-catolice de Oradea, episcopul Adam Patachich a trimis în anul 1769o comisie imperialã care a verificat toate localitãþile domeniului. Înacest context concluziile au fost foarte clare: trebuiau luate mãsuri extreme pentru a obliga locuitorii satelor sã pãrãseascã zonele de pãdure, care nu aduceau nici un venit autoritãtilor si episcopiei, sã  micsoreze distanta dintre locuinte dar mai ales sã-si ordoneze micile loturi, care în opinia comisiei nici nu meritau a se numi posesiuni. În raportul comisiei se mai aratã printre altele, problemele legate de amplasarea locuintelor, de rezolvare a problemei „haiducilor” alãturi de cele fiscale. Printre marii stãpâni de pãmânt care s-au arãtat receptivila ordinele imperiale si la raportul comisiei imperiale legat de necesitatea alinierii satelor au fost Capitlul si Episcopia romano-catolicã. În sedinta capitularã din 15 – 16 februarie 1772 se hotãrãste ca în locul caselor rãsfirate, ce urmau a fi pur si simplu distruse, sã se treacã la aliniere iar în noul intravilan sã se asigure suficient teren pentru noile locuinte, marginile noilor asezãri fiind, în cazul celordin zonele de deal, care era si cazul Tinutului Holodului, tarine sau fânate. În luna martie 1773 provizorul Stefan Domocos a tãiat intravilanele a 15 localitãti, între care Lupoaia, Dumbrãvita Micã si Forosig, la care s-a adãugat si Vintere. În cazul localitãtii Lupoaia sunt înregistrate 47 de intravilane, cu o singurã uliþã, orientatã est-vest, cu23 de case pe o parte si 24 pe cealaltã parte. Dumbrãvita avea 18intravilane, asezatã pe un loc nou, pe directia nord-sud, cu o ulitã si 14 case pe fiecare parte. La capãtul ulitei dinspre Holod s-a tãiat un intravilan pentru crâsma domenialã.Pe locul indicat în document drept intravilan pentru casa parohialã s-a construit la finele secoluluial XVIII-lea o bisericã din lemn. Satul s-a extins ulterior spredrumul ce duce cãtre Holod. În cazul Forosigului avem 28 deintravilane, cu o singurã ulitã si 14 case pe fiecare parte. La capãtul ulitei douã intravilane erau pãrãsite.

Foarte interesant este planul satului Vintere, unul din putinele pãstrate, dar una dintre localitãtile mari ale Domeniului Beiusului.Era un sat de tip adunat, cu douã strãzi paralele, orientate nord-est. Apa Holodului, care trece prin nordul satului provoca adesea inundatii trasformând în mlastinã zona dintre Vintere si Holod. A fost motivul pentru care domeniul episcopal a construit un pod din lemn, devenit un important loc de vamã de pe drumul Beiusului.. La finalul acestor observatii putem constata cã multe dintre vechile sate din zonele de deal ºsi de munte din centrul si sud-estul comitatului Bihor si-au schimbat radical vechea vatrã. A fost o mãsurã durã, la prima vedere dar, credem cã pentru viitorul acestora si mai ales în noul context derupere a tãcerii”petrecut în secolul al XVIII –lea cu imensa lume ruralã, aceastã adevãratã „revolutie” ruralã a fost beneficã.
IV. DE LA SFÂRsITUL SECOLULUI AL XVIII – LEA LAÎNCEPUTUL SECOLULUI XX
În anul 1692 cetatea Oradea este cucerit de ctare austrieci creindu-se premisele refacerii proprietãtilor existente înainte de stãpânirea turceascã. În conditiile reconquistei habsburgice în aceastã parte de lume, unul dintre obiectivele importante era recâsstigarea acestui spatiu pentru catolicism. În acest sens s-a încercat refacerea proprietãtilorEpiscopiei romano-catolice de Oradea, asa cum fuseserã ele înaintede 1557, când marea majoritate a proprietãtilor acestei biserici trecuserã în mâinile principilor protestanti. În acelasi sens al recuceririi spatiului se înscrie si încercarea reusitã de atragere va românilor lareligia catolicã, demers finalizat la granita secolelor XVII-XVIII si înfiinþarea, alãturi de alte episcopii, la 1777, si a Episcopiei greco-catolice de Oradea. Sunt important de precizat aceste realitãti întrucât Holodul si satele apartinãtoare astãzi lui au reintrat în posesiaEpiscopiei romano-catolice de OradeaOrganizarea domeniului nu s-a dovedit a fi un fapt chiar usor derealizat. În prima parte a secolului al XVIII-lea Episcopia romano-catolicã de Oradea a fãcut demersuri serioase în vederea redobândirii vechilorposesiuni. În schimb, a doua parte a aceluiasi secol si prima jumãtate asecolului al XIX-lea s-a caracterizat prin tentativele de modernizare ale domeniului în scopul cresterii producþiei agricole. Era perioada incipientãa capitalismului, când se trecea la producþia de mãrfuri.Dupã ce s-a reusit reconstituirea proprietãtilor, atât cât s-a putut, începând cu a doua jumãtate a secolului al XVIII-lea marele domeniual Episcopiei romano-catolice de Oradea a fost împãrtit în patru domenii mai mici. Unul dintre acestea era domeniul de Beius pe care se afla si actualul areal al comunei Holod. Domeniul de Beius se compunea din: târgul Beius, 70 de sate si un prediu, care este tocmai spatiul depresiunii Holodului. Acesta a fost populat tocmai în aceastãperioadã dând nastere satului Holod de azi.

Un moment important sub aspect administrativ în reprezintã decretul imperial din 1781 al lui Iosif al II-lea prin care Domeniul Beiud a fost donat tinerei Episcopii greco-catolice de Oradea care tocmai fusese înfiinþatã la 1777. Satele existente atunci în actualul areal al comunei au intrat, asadar, în proprietatea noii episcopii românsti orãdene, mai putin Dumbrava si Valea Mare de Codru,care au rãmas pe domeniul Episcopiei romano-catolice de Oradea,mai precis în cadrul Spanatului de Tinca. Din 1830 aceste douã sateau fost integrate în Provizoratul Tinca, iar din 1835, prinreorganizarea lui în Spanatul cu sediul în Sãldãbagiul Mic, parte componentã a Provizoratului Tinca. Restul satelor care astãzi fac parte din comuna Holod, si care existau la vremea respectivã, au rãmas

pe domeniul de Beius al Episcopiei greco-catolice de Oradea. Aceastã organizare a fãcut ca satele care au rãmas în posesia Episcopiei romano-catolice de Oradea (Dumbrava si Valea Mare de Codru) sãa ibã o evolutie usor distinctã de cele care s-au aflat pe proprietãtileEpiscopiei greco-catolice de Oradea. 

Asemeni celorlalte posesiuni ale Episcopiei romano-catolice si posesiunile domeniului Tinca au fost prinseîn reglementarea urbarialã din 1772, reglementare care a rãmas valabilã pânã în 1848Conscriptorii urbariali se prezentau în fiecare dintre satele domeniului unde interogau judele, juratii si câtiva dintre iobagi la cele 9 întrebãricare se refereau la raporturile stãpân-iobag, calitatea si cantitatea pãmântului, obligatiile feudale, dar si avantajele si dezavantajele locului. De asemenea au mai fost întocmite si conscrierile tuturor tãranilor dependenti cu pãmântul care îl aveau atât în cadrul sesieii obãgesti, cât si în predii. Dupã încheierea lucrãrilor de reglementare urbarialã s-a realizat clasificatorul localitãtilor comitatului, precizându-se cele patru clase în care urma sã fie încadratã fiecare asezare.

Tinându-se seama mai ales de avantajele si dezavantajele locurilor asa cum au fost ele prezentate în Reglementare, satele Valea Mare de Codru si Dumbrava au fost clasificate în clasa a III-a. În urmaacestor observatii s-a stabilit si mãrimea sesiilor, diferentiat, în functie de cele patru clase si de calitatea pãmântului.Cu toate cã numãrul sesiilor celor douã sate a crescut la finele secolului al XVIII-lea si prima jumãtate a secolului al XIX-lea, se poate constata cã acestea continuã sã fie foarte divizate, iobagii si jelerii cu casã care detineau pãmânt, majoritatea având câte 1 1/8de sesie. 

In orice caz, proportia celor care nu aveau pãmânt era mai mare decâta celor care detineau si casã si pãmânt. În perioadã cuprinsã între Reglementarea urbarialã de la 1772 si revolutia de la 1848 procesul de fãrâmitare a sesiei iobãgesti este destul de accentuat în satele Valea Mare de Codru si Dumbrava,asemeni întregului domeniu al Episcopiei romano-catolice de Oradea.  Aceasta se traduce în sãrãcirea continuã a lumii satelor si necesitateaca mulþi dintre acestia sã fie obligati sã lucreze pe alte domenii sau în prediile învecinate, unde luau în arendã diferite terenuri. Astfel s-a întâmplat bunãoarã la începutul secolului al XIX-lea când, 18 jelericu casã din Valea Mare de Codru au arendat contra sumei de 250florini anual pãmânt arabil si fânate din prediul vecin Cãrãndeni, lacare s-au adãugat o serie de munci ca transportarea bãuturilor lacârciuma domenialã si taxele dupã cazanele de fiert þuicã. Se vedetreaba cã aceste noi terenuri luate în arendã nu satisfãceau nevoileiobagilor ºi jelerilor din Valea Mare de Codru deoarece pe aceeadi îigãsim arendând contra sumei de 270 florini anual pãmânt din prediul Nagy Káránd. În plus acestia puteau folosi si lemn din pãdure pentru confectionarea doagelor si a vaselor în urma cãreia episcopia mai primea 90 de florini anual. Mai exista totusi conditia ca mesterii din Valea Mare de Codru sã confectioneze si pentru aceasta cãzi pentrud epozitarea bãuturilor. Situatia proprietãtilor agricole din cele douã localitãti la 1800 aratã în felul urmãtor. Dupã cum se poate constata, exploatãrile agricole se bazau în principal pe munca tãranilor dependenti. În prima jumãtate a secolului al XIX-lea si pe teritoriul satelor Dumbrava si Valea Mare de Codru încep sã aparã primele semne ale modernizãrii în directia a ceea ceva fi societatea bazatã pe economia de schimb. Mai mult ca oricând,Episcopia încerca sã transforme domeniul într-un fel de intreprindere rentabilã, bazat mai ales pe robotã, scopul principal fiind acela al comercializãrii

produselor. În aceastã perioadã, Episcopia romano-catolicã de Oradea,stãpânul propriu zis al celor douã sate, a început sã introducã pe domeniile sale unelte agricole mai performante, soiuri noi de animale mai productive, sã cultive plante industriale, sã îmbunãtãseascã conditiile de pãstrare a recoltei, a animalelor si a bãuturilor pentru a fi mai usor vândute. În acest scop au fost construite hambare, pãtule,pivnite ºi grajduri. Desfacerea bãuturilor în cârciumile si hanurile domeniale a fost mai bine organizatã, iar morile vechi au fost reamenajate, în acelasi timp fiind construite altele noi. A continuat exploatarea manufacturilor de potasã, a înfiintat cãrãmidãrii, ateliere de ceramicã. În conditiile cresterii productiei de cereale s-au creat conditiile valorificãrii unei pãrti din surplus. Sume importante au fost obtinute din vânzarea paielor si fânului recoltat din predii. Episcopia romano-catolicã crestea domeniu Tinca si un numãr apreciabil de porci. Acest lucru se fãcea în primul rând în satele Dumbrava si Valea
Mare de Codru dar si în satele învecinate: Miheleu si Cãrãndeni, unde existau pãduri întinse, iar porcii mâncau ghinda si jirul de acolo.
La începutul secolului al XIX-lea, în toate cele patru sate, se cresteau anual peste 400 de porci destinati vânzãrii. Vânzarea porcilor aduceaun venit frumos stãpânului feudal. Fenomenul a cunoscut o amploare deosebitã spre mijlocul secolului al XIX-lea, când dintr-un total de 2414 porci îngrãsati, cei mai multi în satele amintite mai sus, 1458 au fost vânduti. Pieile de porc erau la rândul lor valorificate la frumentariul din Oradea. Economia de piatã îsi fãcea loc tot mai mult în viata domeniilor din zonã. 
Episcopia romano-catolicã de Oradea intensifica de la un an la altul eforturile în directia compatibilizãrii domeniului cu noile rigori economice bazate pe economia de schimb care îsi fãceau loc si în aceastã parte a lumii. În acest sens pe domeniul Tinca a fost înfiinata la sfârsitul secolului al XVIII-lea inclusiv o manufacturã de potasã.Aceasta a fost nemijlocit legatã de exploatarea pãdurilor din zonã. Pãdurea de la Dumbrava era exploatatã intens din acest punct devedere pentru obtinerea cenusei necesare procesului de producere a potasei. În cursul secolului al XVIII-lea mai existase o manufacturã de potasã si la Lupoaia. Aceasta fusese în proprietatea Capitlului romano- catolic de Oradea.
De asemenea, în prediul Holod, la sfârsitulsecolului al XVIII-lea si începutul celui urmãtor a functionat si o manufacturã de bere..Toate aceste schimbãri din structura proprietãtii feudale.Obligatiile în muncã si bãnesti percepute de cãtre Episcopia romano-catolicã au contribuit la slãbirea potentialului economic al gospodãriei tãrãnesti. Toate acestea i-au fãcut si pe tãranii din Dumbrava si ValeaMare de Codru sã reactioneze, asemeni celor din alte zone ale domeniului, sub diferite forme împotriva exploatãrii feudale.Nenumãratele frãmântãri si miscãri  tãrãnesti din prima parte asecolului al XIX-lea au fost completate de evenimentele revolutionaredin 1848-1849. Iobagii din aceste zone s-au solidarizat cu motii din Apuseni, luptând pentru libertate socialã si nationala.Celelalte sate din componenta actualã a comunei Holod, cele care existau la sfârsitul secolului al XVIII-lea si începutul secolului alXIX.lea, respectiv Holod, Dumbrãvita, Forosig, Lupoaia si Vintere, fuseserã trecute începând cu anul 1781, asa cum am subliniat maisus, în proprietatea tinerei Episcopii greco-catolice de Oradea, formând prediul Holod Zona nu este una extraordinar de bogatã si nici terenuri agricole îndestulãtoare nu se gãseau. Situatia era similarã cu cele din sateleDumbrava si Valea Mare de Codru, rãmase ºi dupã 1781 înproprietatea Episcopiei romano-catolice de Oradea. Tocmai de aceeanu de putine ori familii de iobagi sau jeleri erau nevoiti sã plece dinl ocurile de bstinã spre alte sate, de obicei la câmpie, unde era terenuri agricole mai multe sau erau obligati sã ia în arendã terenuri în alte zone. Documentele consemneazã destule astfel de cazuri.Cunoastem astãzi destinul a sase familii din Vintere care au fost nevoit esã se mute la Chesa pentru a putea lucra pãmântul si a avea cele necesare traiului zilnic. De asemenea se mai cunoaste cazul câtorva locuitori din Forosig care primiserã la 9 martie 1839 în folosintã un teren remanential în arealul satului Miersig. Problema era cã acest teren era împãdurit si trebuia defrisat. Cu toate acestea, ei s-au obligat sã-l defriseze pentru al folosi ca teren agricol. Aici au întâmpinat rezistenþa juzilor satului Miersig, care s-au adresat Capitlului solicitând pentru ei acest teren, sustinând cã vor defrisa mai repede si mai bine acest areal, aducând în acest sens argumentul cã sunt localnici.De-a lungul celei de-a douã jumãtãti a secolului al XIX-lea si înprima parte a celui urmãtor localnicii din aceste sate au fost nu o datã împlicati în astfel de dispute cauzate de arendarea pãmânturilor în predii din zona de câmpie. Motivul arendãrii era acelasi, lipsa pãmântului îndestulãtor pentru traiul zilnic, iar prediile din zona de câmpie erau scãparea acestora. Ani de-a rândul localnicii au lucrat si pe prediul episcopal Alcsi.

 

Începând cu a doua jumãtate a secolului al XVIII-lea în aproape toatã  Europa are loc o explozie demograficã accentuatã. Acelasi lucru se întâmplã si în aceastã parte a continentului. Acest fapt a condus la necesitatea obtinerii de noi terenuri pentru culturi, terenuri necesare asigurãrii alimentatiei populatiei. Castigarea unor noi terenuri agricole se putea face în principal pe seama defrisãrii pãdurilor. În locul acestora urmau sã fie plantate plante agricole si vii. Asa au stat lucrurile si la Holod când în teritorii recent câstigate pentru agriculturã, în deceniulal nouãlea al secolului al XVIII-lea, era plantatã via alodialã. La sãdirea acesteia au fost folositi locuitori din Olcea, Cãlacea, Tãgãdãu, Beliu si Ucuris, dar si din alte sate de pe cuprinsul domeniului Beius al Episcopiei greco-catolice de Oradea. Multi lucrau la vie în contul obligatiilor feudale pe care le aveau. Unii au primit si bani pentruacest lucru. Pentru cele 330 de zile de lucru efectuate ai au primit 67 florini si 30 creitari.

 La începutul secolului al XIX-lea via din Holod avea deja o suprafatã destul de întinsã. Atunci a fost construitã în vie si o surã unde se depozitau strugurii si apoi partial vinul pânã când era vândut sau transportat la Beius sau Oradea. Cunoastem si câtiva tãrani care au lucrat la ridicarea acesteia. Astfel la construirea surii au lucrat printre altii Avram Togyer din Pocola, acesta participând la transportul stufului pentru acoperis,si Here Gyorgy junior din Borz, care a lucrat nu mai putin de 12 zile la ridicarea acesteia. Multi altii transportau vinul de la Holod la resedinta domenialã din Beius sau la sediul Episcopiei de la Oradea. Toate erau trecute în contul zilelor robotã pe care iobagii si jelerii trebuiau sã le efectueze în contul obligatiilor înscrise în Reglementãrile urbariale. Unii dintre tãrani se plângeaude faptul cã erau pusi sã le transporte fãrã ca zilele respective sã fie consemnate ca zile de robotã efectuate, considerându-se, astfel, cã e ste vorba despre abuz. Cei mai afectati de abuzuri pãreau a fi jelerii acestia fiind mai usor expusi arbitrariului de cãtre stãpân, care uneori nu îi considerau membrii cu drepturi depline ai comunitãtii. Nu de putine ori jelerii din Holod s-au plâns cã li se cerea prestarea robotei cu vitele. La fel li s-a întâmplat si jelerilor din Vintere, care au fost de-a dreptul santajati, sã execute robota cu vacile, fãrã a li se considera munca prestatã robotei cu animalele.

 În satele apartinãtoare astãzi comunei Holod, existau mai multe tehnici de obtinere a terenurilor agricole. Acestea erau utilizate în întregul areal românesc. Una dintre acestea era cea a curãturii.Aceasta însuma toate operatiunile de eliminare a arboretului de pe un teren,inclusiv scoaterea rãdãcinilor, pânã când terenul era bun pentru agriculturã. Toponimul curãturã este prezent si în arealul localitãtilor în discutie ceea ce indicã utilizarea acestei tehnici de obtinere de noi terenuri agricole si în aceste zone. Astfel, în planurile cadastrale ale satului Lupoaia de la 1845 avem Valea Curãturilor, iar în planul silvical satului Valea Mare de Codru de la 1821 existau Locurile numite Curãtitura si Pârâu Curãtiturii. Asa cum specifica si istoricul Barbu Stefãnescu, multe din terenurile agricole obtinute prin acest procedeuerau transformate în câmpuri sau ogrezi cultivate cu cereale. Toponimia stabileste clar aceste realitãti. Astfel, la 1821 la Valea Mare

de Codru era consemnatã Ograda Tomii, un spatiu folosit mai ales pentru fânate si pomi fructifer. În alte situatii, rezultatele defrisãrilor poartã numele de rât sau râturi. La Lupoaia exista la 1845 si 1865 un astfel de locnumit Râtu cel Mare. De asemenea, terenul arabil mai era obtinut  si din destelenirea unor pãsuni si fânate. La granita secolelor XVIII si XIX fenomenul a fost prezent cu precãdere în hotarul satului Dumbrãvita.Obligatiile tãranilor iobagi si jeleri câtre stãpânul feudal erau cât se poate de clar stipulate si aici. Registrele de dijmã consemneazã aceastã realitate. Fiind sate de deal, productia cerealierã a acestora era destul de slabã, mai ales cea de grâu, terenurile agricole fiind catalogate ca fãcând parte din cea de-a treia categorie. Existã date concrete referitoare la Dumbrava si Valea Mare de Codru pentru mijlocul secolului al XVIII-lea referitoare la productia agricolã.

 Satele din arealul comune Holod au început odatã cu mijloculsecolului al XVIII-lea sã recurgã tot mai mult la cultivarea porumbului.Explicaþia era simplã. Fiind zonã de deal, porumbul era mai pretabilla calitatea terenului decât grâul sau alte culturi. În a doua jumãtate asecolului al XVIII-lea, satele Dumbrava, Dumbrãviþa ºi Valea Mare deCodru cultivau aproape exclusiv aceastã plantã cerealierã. În aceste sate se cultivau ºi alte culturi alimentare, tot mai multeodatã cu trecerea timpului. În primul rând este vorba despre legume. Astfel, documentele pomenesc cã în jurul si dupã conscrierea urbarialã din 1770 în Dumbrãvita existau grãdini de legume pentru necesitãtile iobagilor, iar în Dumbrava si Valea Mare de Codru alãturi de grãdinilede legume se mai afla mult pomet care produc suficiente legume si fructe pentru localnici. În ceeace priveste sistemul de cultivare a pãmântului se foloseau cele traditionale precum sistemul cu pârloagã. Acesta era cel mai folosit, de altfel, în întreg secolul al XVIII-lea, fiind specific unei agriculturi practicateinsular. Acest sistem de culturã rãmâne cantonat dupã stabilizarea populatiei mai ales în zonele cu teren accidentat,climã rece hotar steril si case dispersate. Acest tip este descris si încazul satelor Forosig, Dumbrãvita si Lupoaia ca fiind folosit încã dela începutul secolului al XVIII-lea. În Lupoaia sãtenii, asemeni celordin alte localitãti situate în zone de deal, aveau arabilele, fânatele si pãsunile la un loc, în jurul caselor. Altã metodã utilizatã în cultivarea terenurilor agricole era sistemul cu un câmp. În cadrul acestuia terenurile arabile sunt grupate într-un câmp compact care se cultivãun numãr de ani, dupã care câmpul se mutã în altã parte în hotarulsatului, pãstrându-si caracterul compact. Acest tip de organizare a agriculturii este consemnat în aria localitãtilor Dumbrãvita si Vintere.Cu toate acestea erau întâmpinate greutãti în cultivarea pãmântului în acest tip de culturã din cauza existentei unui singurcâmp de arabil.Cauzele pentru care exista un singur câmp sunt multe. În cazul localitãii Vintere situatia este determinatã de faptul cã acesta era supusa desea inundatiilor, iar în cazul Dumbrãvitei din cauza îngustimii acestuia. Ar fi interesant de fãcut câteva consideratii de fãcut asupra calitãtii terenurilor din acest areal în secolul al XVIII-lea iprima jumãtate a secolului al XIX-lea. Astfel, în prima parte a secolului al XVIII-lea,terenurile arabile din cuprinsul satelor Dumbrãvita si Forosig erau considerate ca având arabile de fertilitate mijlocie dar cu fânate îndestulãtor si bun si pãsune în apropierea pãdurilor. În acelasi timp,la Forosig existau arabil foarte slab si puþin în timp ce fânatul si pãsunea exista în suprafete suficiente. Aceeasi situatie o întâlnim în cazul localitãþilor Dumbrava si Valea Mare de Codru, cu specificatia cã fânatul se afla între pãduri, pe dealuri. La finele secolului al XVIII-lea lucrurile stãteau asemãnãtor. Astfel, la Dumbrãvita arabilul era încontinuare destul de slab si steril, fiind favorabil aproape numai pentruc ultivarea porumbului. Mai existau livezi de pomi fructiferi si grãdini de legume. La Lupoaia si Forosig, jumãtate din arabil era de productivitate medie, cealaltã fiind sterilã

, iar la Valea Mare de Codru arabilul era foarte slab si necesita gunoire. Era favorabil aproape exclusiv cultivãrii porumbului. În arealul satului mai existau grãdini de legume si livezi de pomi fructiferi. În fine, la Hodiº numai jumãtate din arabil era fertil, cealaltã jumãtate se afla pe dealuri si  în ciuda faptului cã era gunoiat acesta beneficia de o fertilitate scãzutã. Aceasta fiind situatia, randamentul cerealier diferea de la o localitate la alta, situându-se, totusi, la cote scãzute.

Tabelul de mai jos evidentiazã acest fapt Conscrierea domeniului Beius de la 1778 aduce noi date interesante legate de viata locuitorilor din arealul actual al comunei Holod. Domeniul Beius, aflat încã în proprietatea Episcopiei romano-catolice, era în pregãtire a fi cedat tinerei Episcopii greco-catolice de Oradea înfiintatã în 1777. Între spatiile cedate se afla, asa cum am semnalat mai sus si prediul Holod, încã nepopulat, dar care încã deacum va începe sã fie populat. Terenul care astãzi se aflã satul Holod era teren agricol din care 117 iugãre erau arabil, iar fânaþ 126 iugãre.Cea mai mare parte a acestui teren era arendat locuitorilor din Mizies cu 203 florini pe an, o parte era destinatã stãpânului si alta vamesului si hangiului din Vintere. Interesant cã, dacã la aceastã datã Holodul nu exista ca entitate demograficã distinctã, satul învecinat Vintere, împreunã cu Rogoz, numãrau peste 100 de familii, fiind unul dintre cele mai mari sate din cuprinsul domeniului.

Tocmai de aceea, la Vintere exista la vremea respectivã un han si o casã a vãmii, ambele situate în afara satului, în apa Holodului, pe un teren mai înalt situatla mijlocul podului peste apã. Hanulera construit din lemn bãtut cu lut, acoperit cu sindrilã si avea în componentã patru camere si obucãtãrie. În curtea hanului era un grajd pentru animale si un sopron pentru cãrute. Pe malul celãlalt al apei era construitã o pivnitã acoperitã cu sindrilã sau scândurã, de o capacitate de 100 de urne. La han secomercializau anual 169 urne de vin, 520 medii tuicã si 31 urne de bere. Venitul net obtinut din comercializarea acestor produse,dupã ce se scãdeau toate cheltuielile presupuse de întretinerea hanului,era de 215 florini. Vama podului nu aducea prea mari venituri. Acesta era modestde numai 49 florini pe an. Aceastã realitate se datora faptului cã în zonã erau multe sate scutite de vamã deoarece participau la muncile de întretinere. 

În Vintere stãpânul feudal mai avea si un promontoriu, situat lângã aceeasi apã a Holodului. Lucrãrile la el au început la 1771.fost trasat un promontoriu de 123012 stp. Din care la 1778 erau deja plantati cu vie 89.112 stp. Conscriptorii de la 1778 îl considerau încã nerentabil deoarece productia de circa 135 urne de vin nu acoperea valoarea zilelor de robotã de 712 zile cu animalele si 7604 zile cu palmele folosite anual la lucrãrile aferente. Tot la Vintere mai era si un teasc pentru pregãtirea vinuluiDupã trecerea domeniului Beius în proprietatea Episcopiei greco-catolice de Oradea acesta a fost reorganizat prin împãrtirea lui în patru impanate: Beius, Holod, Finis si Buntesti.  apanii de aici aveau obligatia de a rezolva toate problemele de pe raza lor de competentã. Obligatiile feudale ale tãranilor erau cele stabilite prin Urbariile din 1769-1772.

Situatia a fost agravatã de sezoanele ploioase si iernile foarte friguroase care s-au abãtut asupra spatiului transilvãnean si a celui european în general.

Acestea au fãcut ca întinse terenuri sã nu fiecultivate. Astfel, au fost situatii în care locuitorii satelor sã cearã autoritãtilor cantitãti de cereale pentru a reusi sã treacã peste aceste greutãti. Asa s-a întâmplat bunãoarã în toamna anului 1813 când locuitorii din Dumbrava, prini ntermediul birãului Ianko Sav si juratii Ianko On, Ianko Tyodor, Mikula Toma, Mikula On, Lazuran On si iarãsi un alt Mikula On, s-au adresat Episcopiei romano-catolice de Oradea, pe teritoriul cãreia se afla, sã le dea cu împrumut anumite cantitãti de produse agricole pentru a-si asigura hrana. Patru ani mai târziu, în iarna anului 1817, locuitorii din Valea Mare de Codru repetau demersul celor din Dumbrava. Acestia fuseserã afectati de ploi si inundatii pe parcursul anului 1816 si, în consecinrã, recolta de porumba fost deplorabilã. Aceeasi locuitori din Valea Mare de Codru au mai împrumutat în toamna anului 1815 si cantitãti destul de mari de cartofi, 20 M.P., pecare se angajau sã le plãteascã cu trei florini metreta.Obligatiile feudale ale tãranilor fuseserã stabilite în felul urmãtor: cuantumul robotei era stabilit la o zi pe sãptãmânã cu animalele sau la douã cu palmele, pentru iobagii cu sesie întreagã, la 18 zile cu palmele pentru jelerii cu casã, la 12 zile pentru cei fãrã casã; robota cu vitele avea a se executa cu patru boi la arat si la grãpat, cu douã vite si cu carul tãranului, la celelalte munci; la cãrãusia lungã erau obligai numai iobagii; principala obligatie în bani era censul. Acesta era raportat nu la mãrimea sesiei ci la casã, plãtit în egalã mãsurã de iobagi si de jelerii cu casã. Se mai reglementeazã daturile, nona,conditiile de rãscumpãrare a lor. Ceea ce este mai important era faptulcã erau eliminate o serie de practici anterioare considerate nocive si împovãrãtoare.Evident cã înciuda faptului cã Maria Tereza a gândit aceste noi Urbarii ca unele care sã îmbunãtãteascã starea tãranului.”

https://www.academia.edu/3502805/Monografia_comunei_Holod

 

La sfârsitul secolului al-XIX-lea, scriitoarea Lucretia Suciu (1859-1900)a lansat un roman de mare succes “Logodnica contelui Stuart”, inspirat din nemaipomenita poveste de dragoste dintre Elisabeta Galea,supranumitã si “frumoasapãmântului”, fiica preotului din Valea Marede Codru si contele Stuart.
„De ce nu, dacă asta-ţî face plăcere ?” răspunse
ea, trecând isteaţă peste o clipă de zăpăceală. Cu ochii
ei senini, plini de espresia unei perfecte sincerităţi ea
îi aruncă contelui o. privire ca fulgerul de trecătoare,
încât el nu putea deosebi culoarea lor„Dar dta nu înţelegi.”
„Aş dori numai să aud cum sună. ”
„Cu plăcere. — Me bucur foarte a fi făcut cunoş­
tinţă cu dta,” zise ea româneşte, apoi nemţeşte şi mai
adaogă şăgalnic : „Nu cumva ai de gînd să ‘nveţî româ­neşte?”
„De ce te miri că aici să află numele satului?”
întrebă el nu mai puţin surprins.
„Pe mapele ungureşti sunt tipărite numai numele
ungureşti, satul nostru deci e Nagy-patak”.
„Ce-i asta ?”
„Traducere ungurească de Valea mare, Altora
ansă nici asta nu e ‘ndeajuns unguresc, deci-1 ehiamă
chiar Magyar-patak’V
„Şi ce-i asta ?”
„Valea maghiară. Aşa s’a scris chiar pe tablele
din’ capetele satului”.
„Dar ce scop are aceasta? Locuitorii satului sunt
Unguri, nu e asa ? însă atunci cum se numeşte acest
sat după adevăr ?” * ,
„El se numeşte Valea mare, cum e scris şi ‘n
harta dtale, căci nici pui de ungur nu trăeşte în e”l.
„Asta ansă n’o ‘nţeleg”, zise contele uimit. Ce
folos de hărţi sau inscripţii cu numele cari nimene nu
le cunoaşte ?”
„Magyar kirâlyi esz !” observă fata scurt, în ton
batjocuritor.
„Ce ‘nseamnă asta,?”
„In sens propriu: minte regească maghiara ; noî am
traduce frasa pe româneşte cu „ungur cap de ţap.” 
“A început într-o zi de toamnă, în anul 1865.Contele Stuart, descendent al familiei regale din Scoţia, aflat în slujba Vienei şi aghiotant al arhiducelui Albrecht, venise în Bihor la vânătoare de urşi. S-a rătăcit în zona satului Vintere şi voia să se întoarcă spre casă când preotul Gale, din Valea Mare de Codru, comuna Holod, şi fiica lui, l-au întâmpinat cu pâine şi cu sare.Însă preotul şi soţia lui îşi doreau pentru fata lor un om pe măsură. Orfan fiind, contele n-avea avere, aşa că părinţii au dat-o pe Elisabeta după un grec, un comerciant bogat pe nume Tachi, din Salonta, care era şi consilier local. Betei, cum o alintau cunoscuţii, nu-i plăcea de el, pentru că era rău şi beţiv. În plus, inima ei era la Stuart, cu care înfiripase şi o idilă în secret.”
“… şi contele urmă după câterva clipe : „De’ unde eşti, dacă e premis să ‘ntreb ?„Sunt din satul acela”, răspunse ea arătînd la coasta -dincolo de vale. Contele-şi scoase mapa şi ‘ntrebă*: „Asta e Valea mare ?” „Numele acesta se afla acolo? E adevărat?” zise
fata, pe când ochii ei străluciau de o surprindere plăcutăContele-şi scoase mapa şi ‘ntrebă*: „Asta e Valea
mare ?” „Numele acesta se afla acolo? E adevărat?” zise
fata, pe când ochii ei străluciau de o surprindere plăcută.
„De ce te miri că aici să află numele satului?” 
“Bătaie soră cu moartea: Tachi a aflat însă, şi a bătut-o pe femeie până aproape a lăsat-o fără suflare. Şi-a revenit după câteva săptămâni, când, refugiată la părinţi, Beta a divorţat de grec şi s-a logodit cu Stuart. Îşi făcuseră planuri că vor avea copii şi vor duce o viaţă frumoasă împreună. Fericit, contele s-a dus la Viena, să ceară un grad mai mare de la Curte, ca să-şi poată întreţine familia”http://bihoreanul.gandul.info/sapta…/amor-de-bihor-3983565

Holod, “Logodnica contelui Stuart ” De L. Rudow-Suciu.
Oradea-Mare (N.-Yârad ) A. Pecze 237. Nr 2. Anul I. 1897. “FOAIE LITERARA” (Beta-Betty-Elisabeta si printul Steuart)

“…în susul văii frumoase a Crisului negru. Beta numi lui Stuart
satele cari să văd dela înălţimea dealurilor peste cari
trece drumul.
Eşind din satul Ripă întrară în codru unde nu să
vedea nimic de drum decât îci colo urma unei copite
sau unui ogaş. Totul era acoperit cu frunze uscate

încât Stuart înttebă cam îngrijit: „Nu vom rătăci aici ?
Nu văd nici un drum. ”
„Asta e grija cailor, ei află drumul şi unde nu
să vede. ”
– „Ia aşteaptă, o să fiu o stăpînă straşnică!”
-„Şi eu un supus bun. ” (va urma)

“8 mai 1977, trupa de teatru în aceeaºi componenþã, aparticipat la Etapa Interjudeþeanã a Festivalului Naþional „CîntareaRomâniei”, care s-a desfãºurat la Cluj-Napoca. Spectacolul jucat s-anumit Dracul era chiar vecina”
. Cu aceleasi douã piese, artistii populari holodani, dintre care se distingea Lucretia Solomie, sufletulacestui grup, au participat ºi la prima ediþie a Sãptãmânii Teatrului Scurt organizatã de Teatrul de Stat din Oradea, în intervalul 23-29noiembrie. Holodanii au avut reprezentaþia în seara zilei de 28noiembrie 1976, chiar pe scena teatrului orãdean.Alte si alte actiuni sustinute de aceastã trupã se adaugã celor mentionate mai sus. Ele au continuat, chiar dacã nu cu aceeaºiintensitate, pe durata deceniului nouã al secolului trecut si chiar si dupã 1989, când traditia a fost revigoratã”.http://www.academia.edu/3502805/Monografia_comunei_Holod
„Engles nu, cel mult Scoţian, deci la tot easul
German. După creştere insă pot fi socotit între Nemţi.”
„Bine. Cunoscîndu-î deci numai din cărţi, mai
cu samă din ale poeţilor lor, am vorbit cu Dta aşa
fără nici o reservă, incât poate mă vei judeca ca o
toacâ-gură, deşi după spusele domnului archiduce te
inferezi de noi Români.”
„Aşa şi este, chiar în mare măsură, domnişoară.
De aceea ţi mulţumesc că mi-ai spus atîte lucruri cu
totul noue “
„Bine. Cunoscîndu-î deci numai din cărţi, mai
cu samă din ale poeţilor lor, am vorbit cu Dta aşa
fără nici o reservă, incât poate mă vei judeca ca o
toacâ-gură, deşi după spusele domnului archiduce te
inferezi de noi Români.”
„Aşa şi este, chiar în mare măsură, domnişoară.
De aceea ţi mulţumesc că mi-ai spus atîte lucruri cu
totul noue “http://documente.bcucluj.ro/…/BCUCLUJ_FP_451374_1897…

“Revista Familia este o instituţie culturală înfiinţată de Iosif Vulcan, la Budapesta, în 1865, având drept program răspândirea culturii române în Transilvania şi cultivarea limbii şi a conştiinţei naţionale. Ea a fost, în urma dispariţiei Foii pentru minte, inimă şi literatură a lui George Bariţiu, cea mai însemnată revistă românească din Ungaria în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, devenind, în scurt timp, o tribună a întregii literaturi româneşti, o emblemă a identităţii culturale naţionale.’

          Fondatorul ei, Iosif Vulcan (31 martie 1841, Holod, Bihor – 8 septembrie 1907, Oradea), publicist și scriitor român, animator cultural, membru al Academiei Române, şi-a dedicat întreaga viaţă editării revistei – uneori chiar cu sacrificii materiale.Monumentul funerar al Elisabetei Galea adica Elizabeth Galea din curtea bisericii din Valea Mare de Codru.

Amintim aici contributia zonei la dezvoltarea metalurgiei cuprului în epoca eneolitica (tezaurul de la Beius) si a aurului în epoca bronzului (tezaurul de la Hodis)….Bratarile din aur

Holod Vintere Gyanta, Bihor- De la literatura la istorie, cultura, arta…la zi!


 

La margine de Gyanta in au fost identificate récent in august 2016 cateva morminte parasite de multi anii

La margine de Gyanta in au fost identificate récent in august 2016 cateva morminte parasite de multi ani…care isi asteapta arheologii, cunoscatorii a le descifra si reda celor cu identitati similare…care isi cauta strabunii, veniti poate in aceste locuri cu cateva sute de ani in urma….

Relicve istorice parasite.ROZA...Gyanta Bihor 2016

Relicve istorice parasite.ROZA… Gyanta Bihor 2016

 

 

Prin cautarile explorative despre strabunii mei,am identification anumite locuri parasite un de ZAC cativa necunoscuti....margines sat Gyanta Bihor

Prin cautarile explorative despre strabunii mei,am identification anumite locuri parasite un de ZAC cativa necunoscuti....margines sat Gyanta Bihor

img_20160823_163224img_20160823_163224

Hieroglife in  greaca asteapta sa fie descifrate…de asemenea conservarea si restaurarea ar necesita studii stiintifice, arhitectura si arta gravurii pentru a impiedica distrugerea si deteriorarea acestora si identificarea eventualelor rude si cetatenii ale celor care se odihnesc…sunt mai multe monumente-cavouri imprejmuite de muschi care ar trebui conservate, redate fie unor muzee fie preluate de anumite tari in care acestia ar fi avut origine, cetatenie, cu ajutorul unor universitati specializate in studii antropologice, istorice, arheologice.

img_20160823_163100

Ersebet Gale din Holod, Valea Mare de Codru “Logodnica printului Stewart”, supranumita “Mandria Lumii” Elizabeth Gale

mindra-lumiivinterehistrory_stuart

OLD Mill machinery GYANTA millmachinerygynta

ginta-000

Moara din Gyanta, Bihor..pe malul Crisului Negru ca o mica delta….astepta sa fie renovata in vechiul stil traditional autentic

tezaurholod_igrita

Tezaurul de bijuterii de aur de cultura IGRITA, descoperita la HOLOD (1970)

Recently historical  discovery  from 1800 till august 2016 in Gianta -district Capalna,Bihor county Relicve istorice parasite., recent august 2016 descoperite in Ginta, comuna Capalna judet Bihor.

Ideea unui Centru Expozitional in imprejurimile Gyanta-Bihor prinde viata…care sa gazduiasca exponate, photo si sa redea pagini culturale traditionale….ateliere de pictura, creatie intr-un cort-copertina in care se pot inova corturi ca intr-un international village in miniatura, machete istorice…pana la sanatatea izvoarelor minerale termale ale Gintei, de unde calatorul poate sorbi cu nesat apa curata ca in Tinca, cu caracteristici asemenatoare apei de Vichy….

http://www.tarabeiusului.ro/tara-beiusului/depresiunea-beiusului/preistoria

Constituirea în 1872 a Societatii de Arheologie si Istorie din Oradea si comitatul Bihor, a avut ca efect intensificarea cercetarilor arheologice din aceasta zona, iar ca urmare a eforturilor Societatii, si prin subventii publice, în 1896 se deschide primul Muzeu de arheologie la Oradea, institutie care va coordona la sfârsitul secolului XIX si începutul secolului XX cercetarea arheologica din Bihor.

Un moment deloc neglijabil în ceea ce priveste cunoasterea trecutului în Tara Beiusului îl constituie înfintarea în 1958 a muzeului cu profil etnografic la Beius, cu denumirea de Muzeul raional Beius care, ulterior, si-a schimbat denumirea în Muzeul Orasenesc Beius, iar cu aceasta ocazie a fost înfiintata si sectia de istorie. Dupa Revolutia din 1989, a fost reorganizata expozitia de baza a Muzeului, fiind adusa la standarde stiintifice si culturale moderne. De subliniat ca alaturi de colectii specifice culturii populare românesti din depresiunea Beiusului, muzeul adaposteste si materiale arheologice provenind din acelasi spatiu.

În ceea ce priveste cercetarea arheologica sistematica a zonei, putem spune ca ea debuteaza relativ târziu, daca exceptam descoperirile întâmplatoare de monezi si depozite de cupru sau bronzuri. Primele sapaturi au loc în 1967, la Râpa „La Lunca”, ocazie cu care S. Dumitrascu întreprinde o campanie de cercetari arheologice de salvare într-o asezare de epoca dacica apartinând secolelor III – IV d.Chr. Este urmat de catre I. Ordentlich care în 1971 investigheaza arheologic o serie de puncte din hotarul satului Rabagani. În al optulea deceniu al secolului trecut, R. Popa si N. Chidiosan cerceteaza pe parcursul mai multor campanii, situl de la Sânicolaul de Beius, “Botocana”, unde au fost descoperite doua orizonturi de asezari – unul apartinând epocii neolitice si altul, medieval.

Un merit deosebit privind arheologia Tarii Beiusului îi revine însa lui S. Dumitrascu. Acesta a întreprins sondaje si sapaturi arheologice la Cociuba Mare, Rohani, Râpa, Tinca. De asemenea, Doina Ignat a manifestat interes  în ceea ce priveste cercetarea arheologica a zonei si în special a descoperirilor facute în pesteri.

În 1999 arheologul I. Crisan executa un sondaj arheologic la Sânmartinul de Beius, în punctul numit “La Piatra”, unde a descoperit materiale apartinând perioadei medievale (secolele XI – XIII si XIV – XVI).

Ultimele cercetari în zona au loc în vara anului 2000, când D. Marta a cercetat arheologic, în colaborare cu studentii Facultatii de teologie ortodoxa a Universitatii din Oradea, condusi de catre L. Borcea, biserica medievala de la Seghiste, datata la sfârsitul secolului al XV – lea.

Cel mai adesea, oamenii paleoliticului se adaposteau în pesteri, sau lânga peretele unei stânci, acestea necesitând un minim de efort în vederea amenajarii spatiului pentru locuit. Asa este si cazul locuirilor umane  din aceasta perioada a pesterilor din Muntii Apuseni.

Iata de ce, principalele descoperiri apartinând epocii paleolitice si celei mezolitice din zona Beiusului sunt localizate în Pestera Zmeilor de la Onceasa, Pestera Magura Sighistel si Tibucoaia de lânga Câmpani, Pestera Meziad, Pestera din Dealul Vârseci de la Pietroasa, Pestera Magura Bihorului, Pestera Ursilor de la Chiscau.aceasta parte a Bihorului a fost locuita, chiar daca nu de la debutul epocii paleolitice (odata cu aparitia omului), începând undeva pe parcursul paleoliticului inferior (cca. 800.000 de ani în urma).

descoperirile din Pes-tera Ghetarul de la Vârtop si din Pestera de la Ciur – Izbuc. În prima au fost desco-perite 3 urme de pasi ai asa-numitului „om de la Vârtop”. În cea de-a doua pestera au fost descoperite, la 500 de metri de gura pesterii, circa 280 de urme de pasi umani, încalecate de urme de labe ale unor ursi de caverna. Daca la Vârtop specialistii au stabilit ca avem de-a face cu cele mai vechi urme plantare din România (au o vârsta de 80.000 de ani), cele de la Ciur – Izbuc sunt mult mai recente, ele având o vechime de „numai” 15.000 ani. Tot în pestera de la Ciur – Izbuc a fost descoperita o figurina incizata pe caninul unui urs de pestera.

Principala urma materiala a populatiilor ce au locuit acest spatiu (ca de altfel de oriunde) în paleolitic, o constituie uneltele realizate din piatra: atât cele de mari dimensiuni (cutite, topoare, ciocane) cât si cele de mici dimensiuni (aschii, vârfuri de sageti etc.). Artefactele erau realizate prin tehnica cioplirii si erau legate de obicei cu fibre vegetale de un mâner sau încastrate în oase lungi si crengi (fiind fixate cu rasini), pentru a le spori randamentul.

BIHOR NEOLITICUL. CULTURA STARCEVO – CRIS Prima manifestare culturala apartinând neoliticului în acest spatiu este cultura Starcevo – Cris. Evolutia acestei culturi în date absolute se încadreaza între 7500 si 6250 î.Chr. si a fost periodizata în patru etape principale, fiecare dintre acestea având mai multe faze interne de dezvoltare.Din epoca neolitica cunoastem, în zona, locuiri în pestera precum cele din Pestera II din Dâmbu Colibii de pe valea Sighistelului (com. Câmpani) si Pestera din Dealul Vârseci de la Pietroasa, dar si asezari deschise, pe terasele mai înalte ale cursurilor de apa, precum cele descoperite la Rabagani (în apropierea izvoarelor termale). Râpa la “Dealul Morii”, Cociuba Mare la punctul “Fântânita” (între sat si valea Rataselului) si Tasad, toate apartinând culturii Starcevo – Cris, începându-si evolutia la nivelul etapei III B a acestei culturi . La Râpa, în locul numit “Sub padure” sau “Câmpul de Sus” – în dreapta soselei Râpa – Tinca – a fost cercetata o asezare neolitica Cris descoperindu-se un bordei cu ceramica, unelte si o figurina feminina din lut ars. Toate aceste asezari au un singur nivel de locuire. În Pestera Meziad, cu ocazia amenajarii turistice, au fost descoperite fragmente ceramice neolitice apartinând culturii Tisa) iar la Zavoi (com. Sâmbata) a fost descoperit un buzdugan (sceptru – maciuca?) din piatra apartinând aceleiasi perioade. Ca piese de armament mai amintim cele doua topoare neolitice din piatra descoperite în raza satului.

În etapa actuala a cercetarilor se poate constata existenta unor asezari principale, plasate pe marile drumuri de acces, care au avut un important rol economic, social, religios si poate “politic”, în jurul carora graviteaza asezari mai mici care au, mai ales, un rol economic. Acestea sunt asezari permanente. Exista apoi locuiri sezoniere, în loc deschis sau în pesteri, întemeiate de o parte a comunitatii, cu scop economic, pentru o perioada de câteva luni, într-o zona în care cresc animalele, exploateaza si prelucreaza rocile, vâneaza, culeg fructe din flora spontana sau pescuiesc ori culeg scoici. Tipurile de asezari sunt numeroase, ele putând fi: fara un plan prestabilit, dispersate, grupate în jurul unei constructii mari, constructii organizate pe strazi etc.

Dupa toate caracteristicile, locuintele erau familiale, cu un numar destul de mic de membri. În general, bordeiele sunt primele locuinte realizate într-o asezare. Asa cum a fost sesizat în sapaturile de la Râpa, Tinca si în ruptura malului Crisului Negru la Beius, aceste bordeie erau sapate în pamânt 60 – 90 cm, peste groapa fiind ridicata o structura de lemn de tip acoperis în doua ape, uneori având doua încaperi.

etrele de foc se aflau în interiorul locuintelor si mai rar în exterior. Dupa tehnica de confectionare, vetrele erau: neamenajate, construite din lut, pe pat de cioburi ori pietre. Forma acestora este rectangulara, semicirculara sau ovala, ele putând fi adâncite, cu groapa pentru cenusa, cu gardina si simple. Cuptoarele cercetate sunt putine, ele fiind folosite pentru coacerea mâncarii (pâine), uz gospodaresc si pentru ars ceramica.

Ceramica culturii Starcevo – Cris, care este principalul element de identificare a fazelor acestei culturi avea urmatoarele caracteristici: pasta vaselor era degresata cu nisip si pleava tocata marunt, arderea buna (710 – 920°C); lustruirea foarte buna – aproape de luciul metalic, aspect monocrom; vopsirea cu pasta rosie, alba, crem cu puncte alungite dispuse în benzi verticale, buline ordonate în zig – zag, triunghiuri. Repertoriul formelor ceramice era foarte sarac, fiind alcatuit din: strachini, castroane globulare si boluri cu picior inelar. Vasele antropomorfe, din ultima faza a culturii, sunt considerate ca piese de cult, fara a li se cunoaste totusi functionalitatea.

O categorie deosebit de importanta pentru definirea etapelor de dezvoltare si a legaturilor cu alte medii culturale o constituie plastica din mediul crisoid. Existenta idolilor antropomorfi si zoomorfi, a sceptrelor, ne determina sa credem ca exista o viata comunitar- religioasa foarte bine închegata. Idolii zoomorfi redau foarte realist animale domestice, salbatice si pasari. Prezenta acestor reprezentari, în toate asezarile apartinând culturii Starcevo – Cris, indica existenta unor sarbatori si ritualuri legate de cresterea animalelor si vânatoare. Idoli antropomorfi sunt mai stilizati si respecta anumite canoane. Se cunosc mai ales idoli feminini care sunt de mai multe tipuri. Acest tip de piese e strâns legat de cultul fecunditatii si fertilitatii.

Din seria reprezentarilor ceramice fac parte si altarasele ceramice de mici dimensiuni si de diverse forme. Ele aveau trei functii: rol magic pentru arderea ofrandelor sau a unor mirodenii cu ocazia unor sarbatori, un rol pur functional în iluminat si ca suport pentru idoli.

Alte obiecte realizate din lut sunt putine si se leaga de ocupatii, mai ales, de pescuit, fiind specifice asezarilor care se aflau în apropierea unui curs mare de apa. S-au descoperit greutati pentru navod, sau pentru alte întrebuintari; ele au diverse forme: ovale, sferice, conice, cubice. O categorie deosebita de piese din lut sunt pintaderele – folosite la decorarea ceramicii, a tesaturilor si chiar la tatuaje.

Specifice acestei culturi, chiar daca ele lipsesc în zona de care ne ocupam, sunt mormintele care nu formeaza necropole

Din piatra erau realizate diferite piese precum lame, piese componente pentru seceri, cutite, razuitoare, vârfuri de sageti sau sulite, topoare, ciocane, zdrobitoare etc. Principalele  roci folosite erau obsidiana, silexul si jaspul. Dupa modul în care aceste piese erau prelucrate, observam doua categorii: piese de mici dimensiuni (microlite) care nu erau slefuite si piese slefuite (topoare, ciocane, dalti). Piesele slefuite sunt din punct de vedere cantitativ putine si au o varietate tipologica mica, deseori fiind folosite pâna la epuizare, ceea ce denota si lipsa sau necunoasterea surselor de piatra. Astfel de unelte neolitice au fost descoperite în hotarul satului Ginta, Sânicolaul de Beius, Meziad, Râpa si Rabagani la “Dealul Viei”.

Obiectele din os si corn sunt destul de putine, reprezentând unelte si arme: vârfuri de sageti pentru arcurile de vânatoare, strapungatoare, spatule, lustruitoare si daltite din os confectionate din peretii oaselor lungi de bovidee, sapaligi. Podoabele din os, canini de urs si cochilii sunt: margele, pandantive, inele si bratari.

Din punct de vedere cronologic, nu cunoastem nici o alta manifestare culturala neolitica ulterioara culturii Starcevo – Cris în spatiul discutat. Acest lucru credem ca se datoreaza faptului ca zona Beiusului nu s-a bucurat de o cercetare arheologica sistematica privind epoca neolitica.

ENEOLITICUL. CULTURA TISZAPOLGÁR Majoritatea cercetatorilor evidentiaza importanta începuturilor metalurgiei aramei în raport cu mutatiile produse în cadrul  comunitatilor neolitice târzii si care au dus la aparitia unui nou mod de viata, dezvoltat pe parcursul epocii eneolitice.

Exploatat initial la suprafata, cuprul natural a fost extras, începând cu epoca eneolitica în adevarate cariere sau mine, în zonele bogate în astfel de rezerve. De subliniat ca primele rezerve cuprifere exploatate în Europa s-au dovedit a fi cele din Carpatii Apuseni si Balcani. Cronologic, acest moment are loc la debutul culturii Tiszapolgár.

Cultura Tiszapolgár face parte din marile civilizatii eneolitice, atât prin continutul ei bine conturat, cât si prin arealul ocupat, sau influentele pe care le exercita asupra culturilor vecine, contemporane ei. Spatiul ocupat de aceasta cultura cuprindea partea de la est de Tisa, estul Slovaciei, nordul Serbiei si vestul României.

Coroborând toate datele de care dispunem, putem concluziona ca civilizatia Tiszapolgár în vestul României, cu cele doua faze de dezvoltare ale sale, A si B, îsi are limitele cronologice absolute între anii 3500 si 3200 î. Chr.

Desi se cunosc peste 100 de asezari apartinând acestei culturi – informatiile sunt minime. Au putut fi identificate patru tipuri de asezari: asezari situate în zone joase, asezari în zona deluroasa, asezari în zona montana si piemontana, si locuirile în pestera, care au fost mai degraba refugii temporare sau locuiri sezoniere ocazionate de exploatarea resurselor minerale sau practicarea unor vânatori la mare distanta de asezarea de baza. În privinta existentei unor sisteme de fortificatii artificiale ale asezarilor, mentionam ca pâna în prezent nu exista date certe care sa ateste acest lucru în întreg arealul culturi.În zona pe care o discutam, cea mai importanta asezare a culturii Tiszapolgár, a fost descoperita la Carasau (com. Cociuba Mare) unde în partea de sud a satului, în punctul numit de localnici „Cetate” a fost descoperita o cantitate impresionanta de ceramica apartinând acestei culturi.ocazia cercetarilor arheologice efectuate pe promontoriul numit Botocana din raza satului Sânicolaul de Beius, sub stratul feudal a aparut un strat de cultura eneolitic. Acesta apartine culturii Tiszapolgár si se încadreaza în prima faza de dezvoltare a acestei civilizatii. Asezarea este destul de mica în suprafata si ocupa doar zona centrala a platoului si contine doar un singur strat de cultura. Materialul arheologic este deosebit de variat, bogat fiind mai ales în fragmente ceramice, piese si unelte din piatra slefuita…Formele ceramice prezinta o varietate relativ mare: pahare (cel mai reprezentativ tip ceramic pentru olaria acestei culturi), cani, vase de provizii, borcane, oale, boluri cu picior, pocale cu picior înalt (gol pe dinauntru si perforat), cupe, vase miniaturale. Ornamentatia ceramicii acestei culturi este considerata saracacioasa si rigida datorita numarului mic de elemente ornamentale: proeminente, perforatii si impresiuni (folosit cel mai frecvent într-o varietate bogata de forme). Purtatorii culturii Tiszapolgar renunta la pictarea vaselor cu toate ca procedeul era bine cunoscut si larg folosit în neoliticul târziu sau în culturile eneolitice contemporane învecinate (de ex. cultura Cucuteni). Alte piese realizate din lut erau greutatile pentru razboaiele de tesut (de tip vertical), fusaiolele, linguri din lut, figurine zoomorfe…Zona cuprifera din vestul României avea cea mai mare  densitate de zacaminte de cupru din Europa. Din cupru erau realizate piese de podoabe precum inele, margele si bratari, fiecare de mai multe tipuri si variante. Aceste piese realizate din arama au fost gasite cu predilectie în morminte. Alt tip de artefacte realizate din cupru îl constituie topoarele, utilizate mai ales ca arme si mai putin ca unelte ori, poate însemne reprezentând statutul economic sau social al posesorului lor. Mentionam aici depozitele de asemenea piese descoperite la Josani si Cotiglet.

ULTURA BODROGKERESZTÚR Manifestarea culturala ce urmeaza populatiei Tiszapolgár în acest spatiu este cultura Bodrogkeresztúr, care se plaseaza la sfarsitul epocii eneolitice. Acest fenomen cultural reprezinta o etapa importanta în evolutia cronologica si culturala a neo – eneoliticului din nord – vestul României.

Apropierile tipologice în ceea ce priveste ceramica, uneltele si armele de cupru, podoabele si piesele de cult, precum si trasaturile comune în ritualul de înmormântare, ne determina sa afirmam ca principala componenta genetica a culturii Bodrogkeresztúr este mostenita din mediul culturii Tiszapolgár. Evolutia acestui fenomen etno – cultural cunoaste trei etape de dezvoltare: faza de tranzitie de la cultura Tiszapolgár la cultura Bodrogkeresztúr, faza clasica (A sau I) si faza finala (B sau II). Manifestarile acestei culturi se dateaza în perioada cuprinsa între 2300 – 2100 î. Chr.

Aceasta manifestare culturala are o arie geografica bine stabilita. Granita sudica si vestica o constitue Dunarea în nord ea se întinde pâna în Slovacia iar în est pâna la Muntii Apuseni si ai Banatului. În aceasta arie se constata o locuire intensa în bazinul Crisurilor.

În ceea ce priveste asezarile descoperite apartinând acestei culturi, frapeaza numarul mic al lor în raport cu numarul mare al descoperilire funerare. Cea mai plauzibila explicatie ar fi cea dupa care locuirile ar fi de scurta durata, fapt ce a facut ca depunerile stratigrafice sa fie nesemnificative. Asezarile acestei culturi se plasau pe malul apelor curgatoare, lacuri sau mlastini. Pentru a avea o minima protectie împotriva variatiilor de debit, ele sunt situate pe locuri putin mai înalte.

Cea mai cunoscuta asezare apartinând acestei culturi în arealul pe care îl analizam în prezenta lucrare este cea descoperita la Sighistel. Este vorba de o asezare de dimensiuni medii dar foarte bine conservata. Aceasta consta în locuinte de suprafata si anexele acestora (gropi menajere, gropi de provizii, vetre de foc si o serie de artefacte). Din punct de vedere cronologic descoperirea se plaseaza în faza clasica – târzie a culturii.

Locuintele sunt fragile, pe structura preponderent lemnoasa, lipitura cu lut fiind superficiala. Toate aceste caracteristici ne dau dreptul sa afirmam ca locuirile sunt de scurta durata, neexistând preocuparea asigurarii unori structuri masive a locuintelor, precum în epocile anterioare. Caracterul general al asezarilor si locuintelor confirma supozitia dupa care locuirea de scurta durata este legata – se pare – de economia preponderent pastorala a purtatorilor acestei culturi.

Necropolele reprezinta principala manifestare, alaturi de descoperirile funerare izolate, a culturii Bodrogkeresztúr. Numarul si corelatia mormintelor în necropole este semnificativa pentru statutul social si pentru locul individului în societate. Sesizam în primul rând ca cimitirile sunt de dimensiuni medii (în jur de 50 de morminte), fiind adesea plasate în zona foarte joasa din apropierea asezarilor. Credem ca exista o legatura între aceasta observatie si ritualul de înmormântare. Retinem ca înhumatii sunt gasiti la mica adâncime si ca mormintele nu se întretaie, fapt ce ne face sa afirmam ca înmormântarile au fost practicate într-o perioada scurta de timp si au avut, dupa câte se pare, un semn tombal.

Ca si în cazul celorlalte culturi preistorice, ceramica reprezinta principala urma de cultura materiala. Prin studiul  evolutiei acesteia se poate defini atât momentul de geneza, cât si aspecte de evolutie etnoculturala ale purtatorilor culturii. Ceramica a fost lucrata cu mâna si poate fi împartita în trei categorii: fina, semifina si uzuala/grosiera. În ceea ce priveste compozitia pastei ceramicii, aceasta este – în marea majoritate a cazurilor – nisipoasa, cu bobul mai mult sau mai putin fin (în cazul ceramicii fine si semifine) si mai rar pietricele (ceramica semifina si grosiera). Ca degresant este folosit mâlul amestecat cu paie sau cu paiete de mica, iar în cazul speciei grosiere apare ca degresant pleava tocata. Consecinta directa a tehnologiilor cunoscute în epoca, arderea ceramicii este, de cele mai multe ori, buna. Repercusiune fireasca a modului de ardere a ceramicii, culoarea vaselor nu reprezinta un repertoriu coloristic asa de variat ca în epocile anterioare. Gama culorilor trage spre cele închise: cenusiu, brun, negru. Principalele forme ale ceramicii respective sunt: strachina, castronul profilat, strachina – castron, paharele, ghiveciul de flori, farfuria si tigaia de peste, strachina cu picior, oala cu sau fara picior sau cu fundul ascutit, cesti – fiecare dintre acestea având mai multe variante tipologice. Cele mai spectaculoase ornamente sunt cele incizate. Acestea sunt realizate prin zgârierea suprafetei moi a vasului cu un obiect ascutit. Ele sunt  dispuse sub diferite forme: triunghiuri incizate sub buza vasului sau spirale îmbucate ori simple, ori meandre trasate din 3 – 4 linii paralele, triunghiuri hasurate în ghirlanda. Alte ornamente întâlnite sunt impresiunile, ciupiturile cu unghia (ce creaza un efect asemanator celui în spic de grâu). Foarte rar se foloseste pictura pe vas, barbotina ori canelura. Toartele au si ele uneori un caracter de decor, neputând fi identificat în cazul unora nici un caracter functional.

Ca si în epocile anterioare, uneltele de piatra sunt realizate din silex sau obsidiana, prin tehnica cioplirii. Uneltele slefuite sunt realizate din roci mai tari, sau de duritate medie. Uneori acestea pot fi perforate.

Referitor la uneltele realizate prin cioplire din silex sau obsidiana, în asezari se pastreza gama tipologica diversa din epocile anterioare, data fiind aria larga de utilizari. Se pot întâlni: razuitoare si lame, lama – ferestrau, cutite din silex, vârfuri de sageti, topoare slefuite si pisaloage. În zona de care ne ocupam a fost descoperit accidental un astfel de topor din piatra la Budureas. Acest tip de piese sunt întâlnite si inventarul mormintelor.

Uneltele obtinute din os si corn sunt specifice asezarilor, nefiind pâna acum descoperite în componenta inventarului funerar. Din os s-au obtinut strapungatoare, mosoare, ace de undita, pumnale si sapaligi. Din lut au fost realizate greutati pentru razboaiele de tesut sau pentru plasele de pescuit.

Având în vedere numarul mare de descoperiri de unelte si arme din cupru în arealul acestei culturi, s-a încercat definirea epocii, drept una a cuprului. Daca ar fi sa luam în considerare doar aceste bunuri materiale, am fi tentati sa fim de acord dar, atunci când analizam materialele arheologice în complexitatea lor, observam ca aceasta epoca este legata în evolutia sa de cele anterioare, dezvoltându-se mai degraba ca o continuare finala a eneoliticului.

La noi, primele descoperiri de obiecte de cupru apar de fapt în aria culturii Starcevo-Cris (faza târzie) si a culturii Vinca (faza timpurie). Dupa acest moment cronologic, urmeaza un orizont în care aceste piese aproape dispar.

Faptul ca în eneolitic cuprul constituie o materie prima valoroasa si destul de rara, se constata si din aparitia depozitelor de tip tezaur, ce constituiau însemne ale prestigiului social al posesorilor.

În cultura Bodrog-keresztúr principalele unelte si arme de cupru sunt topoarele. Dintre numeroasele tipuri de topoare de cupru, cele caracteristice culturii de care ne ocupam, par a fi arondate seriei cu brate în cruce de tip Jásladány, Nogradmarcál Székely – Nádudvár, Mezökeresztes ori topoarele cu ceafa cilindrica.

Numarul si greutatea topoarelor de cupru cu brate în cruce ne face sa ne întrebam unde au fost zacamintele de minereu exploatate si unde se realizau (prin topire si turnare) ele. Daca urmarim zonele în care au fost descoperite aceste tipuri de topoare, vom constata ca ele se concentreaza în Transilvania, în jurul Muntilor Apuseni, ceea ce corespunde – în mare – cu actualele zone de exploatare a cuprului. De asemenea, constatam pentru Muntii Apuseni si corelatia dintre zacamintele de cupru si cele de sare. Din pacate, informatiile cu privire la turnarea acestor piese sunt extrem de lacunare, deoarece nu s-au gasit înca tiparele necesare acestei operatii. Bavurile pieselor ne indica însa, cu certitudine, faptul ca ele se obtineau din tipare.

În zona pe care o avem în vedere, au fost descoperite doua depozite de topoare din cupru cu bratele în cruce apartinând culturii Bodrogkeresztúr: la Beius si la Josani. Primul este compus din doua piese si are o greutate de 1,327 kg. Cel de-al doilea, este compus din 6 piese si are o greutate de 4,329 kg. Din punct de vedere tipologic ele apartin tipului Jászládány, variantele Târnavita, Orsova, Sincai si Petresti. Un alt topor cu bratele în cruce a fost descoperit la Pocol. Deoarece, la acest stagiu de dezvoltare a civilizatiei umane, realizarea unor astfel de piese presupuneau un imens volum de munca, târnacoapele de cupru eneolitice sunt interpretate ca fiind folosite ca semn de prestigiu de catre posesorul lor care, mai mult ca sigur, detinea o importanta pozitie în comunitatea careia îi apartinea.

În mormintele cercetate în Ungaria, exista diverse podoabe de cupru. Descoperiri de acest fel nu apar însa si la noi. Mai cunoastem descoperi de aur privind aceasta categorie de piese la Camin (jud. Satu Mare) si Ostrovu Corbului.

Putem concluziona afirmând ca, cel putin în Muntii Apuseni dar si zona de care ne ocupam, se gasea un puternic centru metalurgic al prelucrarii cuprului si al aurului pentru acest palier cronologic al eneoliticului, centru din care iradiaza câteva tipuri specifice de unelte, arme si podoabe În cultura Bodrogkeresztúr reprezentarile plastice din lut sunt însa extrem de putine. Apar însa si altare de lut folosite în cadrul procesului ritual sau, poate, la iluminat. Acestea au corpul patrulater, pereti înalti cu lobi la colturi, cu piciorul în sectiune rotunda sau sub forma literei L. De departe, cea mai importanta categorie a plasticii în lut, piatra, cupru sau aur din aria acestei culturi erau idolii en violon. Aceste piese de dimensiuni mici – cu exceptia unor piese unicat de aur, ce pot fi de mari dimensiuni – sunt realizate din lut. Functia acestor obiecte, este mai greu de precizat, dar erau larg raspândite, având o importanta pan-culturala, din moment ce pot fi gasite în medii culturale diferite, pâna în spatiul anatolian (Troia, nivelele I si II).

Descoperirea a numeroase tezaure de aur în aria culturii Bodrogkeresztúr ne determina si ea sa credem ca populatiile eneolitice apartinând acestei culturi detineau un monopol asupra accesului la zacamintele aurifere, cuprifere (zona Baita), si de sare din Muntii Apuseni si din interiorul arcului carpatic.

Cultul fertilitatii si fecunditatii este caracteristic în continuare, comunitatilor eneolitice. Dupa cum se stie, cultul fertilitatii si fecunditatii este o caracteristica a populatiilor stabile, agrare.

Sfârsitul culturii Bodrogkeresztúr se petrece prin cucerirea ariei acestei populatii de catre noi populatii, caracterizate de un stil de viata nou, specific populatiilor ce aveau ca principala ocupatie cresterea de animale. Procesul de disolutie este foarte rapid, predominarea noilor tipuri de materiale petrecându-se rapid. Sfârsitul culturii Bodrogkeresztúr se plaseaza înainte de aparitia în zona depresiunii Beiusului a purtatorilor culturii Cotofeni din perioada de tranzitie spre epoca bronzului.

PERIOADA DETRANZITIE LA EPOCA BRONZULUI

Cultura Cotofeni

În nord-vestul României, în perioada de tranzitie la epoca bronzului sunt documentate doua culturi arheologice: cultura Baden si cultura Cotofen. Prima este raspândita mai ales în partea de nord a acestei regiuni, în timp ce manifestarile Cotofeni sunt întâlnite mai ales spre Câmpia Crasnei si sudul Crisanei (implicit si zona Tarii Beiusului).

Componenta importanta a proceselor care au marcat finalul perioadei eneolitice, cultura Cotofeni a contribuit totodata substantial la nasterea civilizatiei epocii bronzului în spatiul transilvanean. Din punct de vedere al cronologiei, aceasta cultura urmeaza imediat dupa manifestarile culturii Bodrogkeresztur si îsi încheie evolutia înainte de aparitia culturii Makó perioada cuprinsa din punct de vedere  al cronologiei absolute în intervalul 3000 – 2500 î.Chr.

Purtatorii acestei culturi sunt caracterizati de un stil de viata mobil, datorita modului de viata predominant pastoral – în continua cautare de pasuni.

Zona Beiusului este destul de bogata în descoperiri apartinând culturii Cotofeni. Locuiri apartinând acestei culturii au fost gasite în stratul II de depuneri din Pestera Meziad, Pestera Magura Sighistel (com. Câmpani) si pestera Magura Bihorului (com. Câmpani), unde a fost scos la lumina un bogat material ceramic. La Râpa, pe “Dealul Morilor” – terasa a Crisului din stânga soselei Râpa – Tinca cercetarile arheologice au relevat o asezare de lunga durata, fapt reliefat de descoperirea a mai multor nivele de locuire apartinând culturii Cotofeni.

Pornind de la  formele de relief pe care sunt amplasate locuirile Cotofeni, se disting asezari pe forme de relief joase (grinduri, pe terase) si asezari pe forme de relief înalte (pe boturi de deal, pe vârfuri stâncoase, în pesteri). Ceea ce trebuie remarcat, în general, privind asezarile culturii Cotofeni este faptul ca marea majoritate a descoperirilor reprezinta locuiri modeste ca extindere în timp si spatiu, situatie care indica o preponderenta a locuirii de tip sezonier, o mobilitate crescuta a unor comunitati restrânse, determinata în principal de o anumita strategie de subzistenta.

Fata de numarul impresionant al descoperirilor Cotofeni, cercetarile sistematice reduse nu permit consideratii prea ample privind tipurile de locuinte si mai ales modul lor de amplasare în interiorul asezarilor. Cu toate acestea, exista o serie de observatii stratigrafice clare, care ne permit sa oferim o clasificare a principalelor tipuri de locuinte în: locuinte de suprafata si locuinte adâncite (bordeie). Bordeiele sunt atestate atât în faza a II-a cât si în faza a III-a. Ele pot avea forme circulare sau ovale, mai rar, rectangulare, adâncimea lor de la nivelul de calcare variind între 0,40 – 1,50 m., unele fiind prevazute cu un prag sau treapta pe una din laturi. Din punct de vedere social, locuintele de dimendiuni reduse utilizate în cadrul culturii Cotofeni par sa fie resedinte unifamiliale, diferite de casele mai spatioase, de obicei cu mai multe încaperi si chiar cu doua nivele, cunoscute din perioada neoliticului târziu si eneoliticului în aria culturii Tisza.

În cadrul ceramicii se pot distinge doua grupe principale: ceramica fina si cea grosiera. Ceramica fina cuprinde vasele confectionate dintr-o pasta omogena având ca degresant nisip. Pasta este bine framântata, modelarea peretilor este atenta, grosimea lor fiind redusa si destul de uniforma. O mare atentie s-a acordat prelucrarii  suprafetei exterioare si interioare a vaselor, aceasta fiind lustruita în majoritatea cazurilor. În ceea ce priveste gama cromatica a ceramicii fine, în general predomina cenusiul. Ceramica grosiera se diferentiaza în special prin natura degresantului utilizat. Tratamentul suprafetei vaselor este si el diferit, de obicei practicându-se doar o netezire mai mult sau mai putin atenta, rareori întâlnindu-se o lustruire superficiala. Culoarea cea mai des întâlnita este caramiziul, mai rar diversele nuante de cenusiu.

Si aici în ceea ce priveste tipologia ceramicii Cotofeni, strachinile reprezinta forma cea mai frecventa folosita, apoi castroanele, cestile, canile, amforele, oalele, paharele, vasele cu forma globulara, vase – borcan, ulcioare.

Principalele forme de realizare a decorului întâlnite în cadrul ceramicii Cotofeni sunt: prin adâncire, în relief, prin încrustatie. Aceste tehnici duc la realizarea  unei game  diverse de motive ornamentale: forma “ramurilor de brad”, benzi hasurate dispuse vertical sau orizontal, forma “scheletului de peste”, “tabla de sah”, împunsaturi succesive, alveole, ghirlande, striuri, canelare, brâuri, butoni (de diferite forme).

Din lut se mai realizau o serie de obiecte cu rol utilitar sau decorativ: fusaiole, greutati pentru razboiul de tesut, mosoare, linguri, lustruitoare si margele de diferite forme.

Utilajul litic apartinând culturii Cotofeni se caracterizeaza atât prin reducerea semnificativa a cantitatii pieselor folosite, cât si prin saracirea repertoriului functional. Principalele tipuri de unelte coplite includ lamele, razuitoarele si gratoarele. Ceea ce reprezinta însa fenomenul definitoriu pentru industria litica cioplita este utilizarea în proportie covârsitoare a materiei prime disponibile în aria de subzistenta a fiecarei comunitati. Numarul obiectelor din piatra slefuita este relativ redus fata de perioada neolitica. Ca materie prima pentru confectionarea lor au fost utilizate bazaltul, andezitul, marna calcaroasa si chiar gresie. Se realizau topoare (tip dalta sau perforate), râsnite, frecatoare, cutite curbe, pandantive si margele.

Uneltele si podoabele lucrate din os, corn sau dinti de animale sunt prezent în numar mare atât în asezari cât si în morminte. S-au descoperit sule, sapaligi, daltite, spatule, piepteni pentru decorarea ceramicii, pandantivi realizati din dinti perforati de animale.

Analizele facute privind metalurgia cuprului în perioada de tranzitie spre epoca bronzului evidentiaza scaderea brusca a cantitatii de metal aflate în circulati. Pâna în prezent exista putine dovezi privind practicarea mineritului de catre comunitatile Cotofeni, exploatarea zacaminelor cuprifere facându-se probabil prin procedee simple, baza putând-o constitui cuprul nativ, usor accesibil în epoca respectiva, care putea fi prelucrat prin ciocanire la rece, urmata sau nu de o calire, pentru care era suficienta o temperatura de 150oC.

Repertoriul pieselor realizate din cupru cuprinde: arme (pumnale de diferite tipuri), unelte (sule, topoare plate, cutite, ace, dalti), podoabe (pandantivi de tip ochelari, bratari, coliere, margele).

Idolii antropomorfi reprezinta cea mai numeroasa categorie de piese cu destinatie magico–religioasa din aria Cotofeni. O parte din piese sunt simple, altele sunt decorate în tehnica inciziilor sau a împunsaturilor succesive. Acestia provin din locuinte, neavând cazuri certe în care ei sa poata fi asociati unor complexe cu evident caracter cultic.

Problema riturilor si ritualurilor funerare practicate de purtatorii culturii Cotofeni continua sa fie extrem de controversata.”

Parcul Natural Apuseni PNAP

Localizată în inima Transilvaniei, şi găsindu-se relativ aproape de oraşul Cluj-Napoca, vechi centru universitar, zona din Munţii Apuseni actualmente inclusă în Parcul Natural Apuseni a fost vizitată şi studiată încă de pe vremea Imperiului Austro-Ungar.

Cele mai vechi trasee turistice din zonă, datând de prin anii 1900, au descrise şi marcate de către Czárán Gyula, un neobosit călător pe meleagurile Apusenilor.

Primul act normativ prin care a fost declarat parcul, iniţial ca şi “Parcul Naţional Apuseni” a fost Ordinul de Ministru 7/1990, urmat, după zece ani, de Legea 5/2000 privind amenajarea teritoriului, Secţiunea a III-a, arii protejate, unde este menţionat ca „Parcul Natural Munţii Apuseni”.

În 1992 s-a realizat de către Institutul de Cercetări Biologice din Cluj-Napoca “Studiul de fundamentare privind organizarea reţelei de arii protejate pe teritoriul ţării”, care a stat la baza deciziei finale de instituire a parcului.

Prin Hotărârea de Guvern 230/2003 s-au stabilit limitele “Parcului Natural Apuseni” care au dat şi suprafaţa totală de 75.784 ha. Începând cu anul 2004, s-a înfiinţat Administraţia Parcului Natural Apusenica subunitate a Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva – Direcţia Silvică Oradea în urma semnării contractului de administrare a Parcului între Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva şi Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor.

Descrierea limitelor:Limitele PNAp au fost stabilite prin HG 230 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 190 din 26.03.2003, privind delimitarea rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale şi parcurilor naturale şi constituirea administraţiilor acestora, fiind reproduse mai jos (corecturi de toponimie au fost făcute unde a fost cazul):Suprafaţa PNAp determinată analitic în GIS este de 76 064 ha, din care 24 280 ha se află pe teritoriul judeţului Bihor, 30 545 ha se află pe teritoriul judeţului Cluj şi 21 239 ha se află pe teritoriul judeţului Alba.

La marcarea în teren a limitelor PNAp s-a ţinut cont de limitele de proprietate ale terenurilor agricole proprietate privată, astfel încât aceste parcele să nu fie fragmentate, iar prevederile prezentului Plan de Management să poată fi aplicate unitar pe aceste unităţi de suprafaţă. Acolo unde limita PNAp intersectează o astfel de suprafaţă de teren, cuprinzând peste 50% din totalul acesteia, ea a fost inclusă integral în interiorul parcului. Dacă proporţia din suprafaţa proprietate privată situată pe limita PNAp este sub 50% din total, ea a fost exclusă integral din teritoriul parcului

http://www.tarabeiusului.ro/turism/parcul-natural-apuseni

https://www.academia.edu/3502805/Monografia_comunei_Holod

Dealurile Holodului din Bihor sunt deosebit de favorabile culturii viticole. In contextul evolutiei cultural-istoric in aceasta zona descoperirile arheologice sunt numeroase, fiind locuita cu cca 800.000 de ani in urma. Neoliticul releva existenta in aceste locuri a Culturii Stareevo- Cris intre 7500-6250 i.e.n. precum si din eneolitic specifica fiind Cultura si civilizatia Tsizapolgar intre 3500 – 3200 i.Chr. Cultura Igrita – Tezaurul de la Holod de la sfarsitul epocii bronzului este prezenta ca dovada prin depozitul de piese de aur, bijuterii Tezaurul de la Holod descoperite in 1970.

In Evul Mediu de mijloc, dupa toate probabilitatile, tinutul Holodului apartinea voievodatului aflat sub stapanirea lui Menumorut, la marginea voievodatului lui Gelou , iar Tsiza era granita de vest.Odata cu luptele duse de Tuhutum, Zobolsu si Thosu,in prima treime a sec.X-leau, a insemnat doar supunera nominala a voievodului si ocuparea temporara a resedintei sale de la Biharea, incepand cu secolul al XI-lea, odata cu crestinarea ungurilor si domnia trainica a recent botezatului rege Stefan I cel Sfant 1000-1038 a inceput ocuparea sistematica a Transilvaniei. Odata cu Ladislau I cel Sfant 1077-1095 situatia fiind restabilita dupa atacul pecenego-cuman din 1068 din timpul regelui Solomon (1063-1074), asa incat la jumatatea secolului al XI-lea se poate considera ca Bihorul era deja integrat in regatul maghiar.In acest context putem aminiti organizarea de catre Ladislau cel Sfant, in 1092 , a Episcopiei Romano-Catolice de Oradea, asa incat renumitele proprietati ale episcopiei Catolice a Oradei si a Capitlului de pe langa ea, au propulsat institutia in randul celor mai bogate episcopii catolice din regatul maghiar.

Localitatile Comunei Holod au intrat in atentia institutiei abia mai tarziu in sec.XIV sau mai tarziu, comitatul Bihor fiind infiintat abia in 1111, organizat la est de Tisza, la sud avnd granita cu Crisul negru iar Debretin fiind granita de Nord.Marile domenii nobiliare si eccleziastice se formeaza abia in a doau jumatate a secolului XIII-lea.Din relatarile calugarului Rogerius, surprins de tatari in Transilvania pe la 1241, acesta s-a refugiat la basilica Tamasda –  Pons Thome – Podul lui Toma, in documentul din 1241 a unui targ german aflat la distanta de Holod.

Cea mai veche mentiune documentara a tinutuluii Holodului se refera la Hodis – Hudus in 1326 , document in limba latina ce atesta dreptul de proprietate nobiliar, amintyeste de voievodul Negul si de o moara aflata pe raiul Hidisel, mentionand ca la acel moment Holodul era pe pamantul episcopiei romano-catolice.

Pentru importanta acestuia, dar si pentru „parfumul” de epocã al exprimãrii credem nimeritã publicarea lui în extensie:
Tuturor credinciosilor întru Cristos deopotrivã celor de faþã, cât si celor viitori care vor lua cunostintã de cele de fatã. Iacob prepositul si conventul mãnãstirii Sfântului 

Stefan întâiul mucenic din Dealul Orãzii mântuire întru mântuitorul tuturor. Ca nu cumva uitarea sã neîndreptãteascã amintirea si o faptã limpede din prezent sã fie transmisã neclarã pentru timpurile viitoare, agerimea prevãzãtoare a oamenilor a gãsit cu cale ca sirul faptelor sã fie redat în scrieri pentru vesnica amintire a lucrului.Drept aceea prin cuprinsul acestei drepte scrisori dorim sã ajungã lacunostintã tuturor cã venind în fata noastrã nobilul bãrbat, magistrul Nicolae, comite de Cenad, fiul rãposatului Toma, fiul lui Pancratiu ,împreunã cu Grigore fiul sãu ce se înfãtisã în numele sãu si a celorlati frati ai sãi, a dat, a dãruit si a hãrãzit prin viu grai si cu minte sãnãtoasã si din liberã vointã, pentru mântuirea sufletului sãu si tãmãduirea sufletelor tuturor urmasilor sãi, domnului Iohanca, din mila lui Dumnezeu, episcop de Oradea, care era însusi de fatã si prin persoana acestuia chiar episcopiei de Oradea, cu drept de proprietate si de stãpânire, o mosie a sa, dobânditã, cu toate veniturile si folosinþele si toate cele apartinãtoare pe veci si irevocabil si fãrã a- si rezerva nici un drept pentru el sau urmasii sãi, ce i-a fost datã,dãruitã si hãrãzitã lui pentru vrednicele sale slujbe de cãtre stãpânul nostru, regele Carol, din mila lui Dumnezeu ilustru rege al Ungariei (mosie) numitã Hodis, având multi locuitori, unde este asezat si locuieste voievodul Negul împreunã cu locuitorii ei si cu o moarã aflãtoare acolo pe apa numitã de asemenea Hodis, vecinã si în hotar cu mosia Holod, care este a episcopiei de Oradea pentru a o avea,a o tine si a stãpâni între semnele de hotar mai jos înscris, fãcute si asezate la octavele de curând trecute ale miezii pãreti în fata cuviosului bãrbat, fratele Iacob, prepozitul mãnãstirii pomenite, fiind acesta rugat si chemat anume si stând el însusi acolo în fatã. Anume începând de la un loc numit locul lui Tupa, în apropiere de pârãul Hodis mai sus numit, cu semne puse fãrã întrerupere, dupã cum se aratã mai sus, (hotarul) ajunge la satul Hodis si de aici, urcând,trece la un pârâu numit Arkuspathaktuwe (Izvorul pârâului Arcus),si în apropierea acestuia de asemenea cu movile de hotar des asezate din partea de miazãnoapte a bradului sau a unei pãrti a acelui Arkuspathactuwe ajunge la drumul domnului episcop de Oradea si se sfârseste acolo, pãtrunzând mai departe în pãmântul domnului episcop susnumit. Dat a doua zi a octavelor pomenite în anul domnului 1326. Pentru amintirea acestui lucru si pentru întãrirea vesnicã acordãm scrisoarea de fatã întãritã cu tãria sigiliului nostru atârnat.

Unul dintre cele mai importante documente care reflectã realitãtile bihorene este cel emis de episcopul orãdean Demetrius, îndata de 17 iulie 1349, care dorind sã atragã noi locuitori în zonaHolodului, dã dreptul voievodului de Vintere (Felwenter) , Petru, fiul lui Stanislau, judele acelui sat sã tinã un preot român ortodox (unumpresbiterum Olachalem) 
scutindu-l de orice fel de dãri fatã de episcopie (sine omni collecta et exactiona).

Este posibil ca marea epidemie de ciumã, care a afectat totusi în mult mai micã mãsurãsud-estul continentului faþã de Occident izbucnitã în anii 1347 – 1348,sã fi lãsat urme si în regiune, aceasta fiind una din cauzele posibile pentru care episcopul Demetrius al Oradiei dorea sã „împodobeascãpãmântul sau posesiunea noastrã numitã Vintere cu multime de norod”. Episcopul orãdean Demetrius Meszesi (1345 – 1375) a fost un fin cunoscãtor al românilor de pe posesiunile sale. Încã pe când îndeplinea calitatea de preposit de Buda dar mai ales de canonic deOradea-Mare el a pregãtit întâlnirea de reconciliere dintre regele maghiar Ludovic cel Mare si domnul muntean Nicolae AlexandruBasarab, pentru a redeclansa ofensiva militarã antitãtarã. Oricum,voievodatul de Vintere a fost unul dintre cele mai importante personaje din pertinentele Ceicãi, incluzând, la un moment dat si Dumbrãvita,atestatã documentar în anul 1374 (Dombrawytza) 

, dar si Hodisul,Holodul, poate Lupoaia si Forosig.
Un alt document extrem de pretios face luminã în cazul altor trei localitãti din zona Holodului. Astfel în anul 1374 este amintit unproces între voievozii români Nicolae si Mihai. Astfel Nicolae, fiul luiVâlcan primeste satul, azi dispãrut Bonafalva,
celuilalt revenindu-i Toplita, Forãul de azi. Un alt sat, azi dispãrut,Kerestienfalva
, acum atestat prima oarã, aflat foarte aproape de Holod, la vest de acesta, pe pârâul Hodisel, reprezintã probabil forma maghiarizatã a numelui Cristian
. Realitãtile lumii românesti se dovedesc din nou extrem decomplexe, cel putin în relatiile pãturii sale suprapuse. Textul acestuifoarte important document este urmãtorul:

Dominic, din mila lui Dumnezeu episcop al Oradiei, facem cunoscut prin intermediul celor prezente si tuturor celor care se cuvine cã, deoarece între Nicolae voievodul fiul lui Volkan, din satul Kerestienfalva de-o parte, si Mihail,fiul lui Petru din acelasi sat pe de altã parte, izbucnise în asa mãsurã neîntelegerile si pricinã de judecatã în privinta împãrtirii voievodatului satelor noastre scrise mai jos, încât aceieasi doi, cu prilejul aceleiasi împãrtiri, au compãrut în fata noastrã, prin urmare noi, care doream ca pe ei si pe urmasii lor sã-i întãrim din nou, pentru totdeauna, în linistea pãcii, dupã ce în primul rând a fost potolitã toatã pricina si toatã neîntelegerea, am hotãrât sã rânduim o astfel de împãrþire între ei, din vointa amândorura: adicã, voievodatul satului nostru românesc numit Bonafalva cu dregãtoria sau oficiul de jude dinpreunã cu  judecãtile fãcute si cinstirea cuvenitã, l-am cedat lui Nicolae voievod,fiul numitului Petru, dimpreunã cu dregãtoria sau oficiul de jude si  judecãtile fãcute. Pe lângã acestea, voievodatul satului nostru Kerestienfalva, mai înainte pomenit, împreunã cu moara de pe apa Hodisel, care curge pe acolo, cu toate veniturile si folosinþele sale, sã rãmânã în comun acelora si Nicolae si Mihail, iar toate pricinile sã le  judece fiecare din ei, singur în satul sãu, dar în Kerestienfalva stând amândoi deodatã sã judece dupã lege si sã retinã pentru ei amenzile legale si îngãduite, iar judecãtile aceluiasi sat Kerestienfalva, precum si alte venituri care le revin dupã dregãtoriile lor sã le perceapã încomun si în pãrti egale ei si urmasii lor, fãrã a fi vãtãmate drepturile si veniturile acestor sate, care ne sunt rezervate nouã, bisericii noastre,precum si urmasilor nostri pe deplin si în toate privintele. Voim, pe deasupra, cã dacã acestia ar aduce în numitele noastre sate niste strãini prin întelegeri îngãduite si drepte, nici unul din urmasii nostri sã nu îndrãzneascã sa-i împiedice de limita cuvenitã a întelegerii lor. Nu neglijãm nici acest lucru cãci aceeasi Nicolae voievod si Mihail voievod sã fie datori pentru totdeauna sã facã serviciile cuvenite nouã,bisericii si urmasilor nostri, potrivit dregãtoriilor de voievozi si juzi ai satelor înainte pomenite. Dat în Suplac, în sãrbãtoarea tãierii capului Sfântului Ioan Botezãtorul, în anul domnului 1374.

Documentul este întãrit patru ani mai târziu, în 1378 la sãrbãtoarea convertirii fericituluiapostol Pavel, de urmasul la cârja episcopalã a lui Dominic, episcopulcatolic de Oradea, Ladislau. Este foarte interesant faptul, precizat clar în documentul mai sus analizat cã în anul 1374 dar si la 1378,pe pârâul Hodisel se afla în continuare o moarã, realitate dejaconfirmatã de un document mai vechi cu o jumãtate de secol, cel dat la 1326 si care aminteste de voievodul Negul.
Alt documentar abia în anul 1508 sub forma latinizatã de Forrozeegh el ar putea fi ceva mai timpuriu. Astfel, denumirea poate proveni de la traducerea în cancelaria episcopalã a numelui slavon de „loc fierbinte”(toplâi), în maghiarul „forro” care înseamnã tocmai amintitul loc fierbinte, posibil un izvor termal. Este posibil ca si satul Bonafalva sã nu fi dispãrut. El a fost cedat voievodului Nicolae, fiul lui Vâlcan(Volkan în document). În limba românã veche „vâlc” însemna „lup”,iar în imediata vecinãtate a arealului despre care se vorbeste în document se aflã satul Lupoaia, atestat la rându-i în documente prin traducerea de cancelarie maghiarã:Farkas pataka ( Pârâul Lupului), la1508.

Este semnificativ, de asemenea, destinul din secolul al XV-leaal voievozilor de Vintere. Astfel, în anul 1443 îi întâlnim în fruntea voievodatului Borodului, cu numele de Venter. De asemenea, la finele veacului al XV-lea este înnobilat Ladislau, voievod de Vintere de cãtre însusi episcopul catolic de Oradea, Dominic (1495 – 1501). Acest Ladyslau Waiuoda

de Vintere avusese înainte de 1510 ca vãr primar pe Stefan, fostul voievod de Urvis. Prin Vladislav, aceastã familie a ajuns în stãpânirea voievodatului de Beznea, aflat pe dealurile învecinate Borodului. Între localitãþile dispãrute, dar amintite documentar din regiune se cuvine amintitã Brathafalva,pomenitã înanul 1399 si contopitã probabil cu Vintere, unde un hotar îi poartã numele. În acest context trebuie amintitã o altã localitate dispãrutã Nagy Megyes , atestatã documentar în anul 1595, aflatã în apropierede Dumbrãvita.

Zona Bihorului a consemnat totusi o atare realitate, chiar dacã a avut o specificitate anume. Bihorul, fiind în mare parte pe domeniul episcopal catolic orãdean, nobilimea româneascã de aici a avut un statut aparte: acela de nobilime conditionarã. Ei mai apar în numãr mult mai mic si pe domeniul episcopal transilvan de la Alba Iulia, dar si pe unele mosii ale statului si ale magnatilor: la Hunedoara, Deva, Siria, Soimus, Gherla, Chioar,Simleu si Cehu Silvaniei etc. Ei si-au constituit privilegiile îndeosebi sub domnia regelui Sigismund de Luxemburg (1387 – 1437). Au provenit cu precãdere din rândul slujitorilor cu rosturi militare,datorând fidelitate, adicã ajutor si sfat, episcopului de Oradea, aidoma celorlalti nobili fatã de rege. În cazul nobililor conditionari din Bihor,ei fãceau parte din structurile militare ale domeniului episcopal deOradea, participând în caz de nevoie la reprimarea dezordinilor si nesupunerilor interne. În caz de rãzboi al tãrii erau integrati în banderia episcopalã. În functie de numãrul de iobagi si venituri, acesti nobili(voievozi) datorau episcopului unele prestatii în muncã, produse si

eventual bani. La rându-i, stãpânul domeniului, episcopul, datoraacestor nobili condiþionari, protecþie faþã de alþi potentaþi de pedomeniu, le respecta privilegiile ºi le asigura proprietatea care le aducea veniturileDin punct de vedere juridic si pentru pricini mai mãrunte, încadrul obstii, judecata se fãcea în mod traditional, dupã „legea româneascã” ( jus valachicum).
Doar în cazuri speciale, legate îndeosebi de diferende de proprietate se apela la forul superior, cel episcopal, iar dupã desfiintarea episcopiei catolice de Oradea, la 1557,la cãpitanul cetãtii de Oradea. Membrii scaunului de judecatã erau alesi, pe o perioadã de sase luni, între sãrbãtoarea de Sf. Ilie si cea aBobotezei. Este interesant de amintit faptul cã juratii alesi erau scutiti de sarcinile iobãgesti cãtre episcopie pe perioada îndeplinirii obligatiilor de judecatã. Pricinile care erau judecate se refereau laromânii trãitori în tara Beiusului, juratii fiind obligati sã urmãreascã dacã sentinta datã de scaunul de judecatã era dusã la îndeplinire.Este de asemenea de subliniat faptul cã le era strict interzis castelanilor,vicecastelanilor de Beius, precum si autoritãtilor episcopale sã se amestece direct în procesul de judecatã, ci doar prin intermediul voievodului sau crainicului
 În fapt, nobilii condiþionari bihoreni erau inferiori atât fatã de nobilii „adevãrati” ai regatului, cei cu ereditate vesnicã,neconditionatã, liberi de sarcini, cu imunitãti si blazon, dar si fatã de nobilii români, care la rându-le aveau ereditate vesnicã,neconditionatã, scutiri de obligatii, având totusi doar unele sarcini militare. În ambele cazuri nobilitatea le era recunoscutã în întreg regatul. Nobilii conditionari aveau posesiunea ereditarã dar conditionatã, obligatii cneziale specifice, erau impusi la vamã si impozit, erau scutiti de prestatii dar nobilitatea li se recunostea doar pe domeniul episcopal sau nobiliar.Rolul acestei mici nobilimi (nobilime de o sesie) în sud-estul si centrul comitatului Bihor a fost importantã. Ei au reprezentat oadevãratã portavoce în legãturile dintre supusii lor si episcopie. ÎnBihor au fost documentate 21 de localitãti creatoare de nume nobiliare,numãrând în total 53 de nobili. Se distinge în mod absolut puternicul voievodat de Vintere unde au fost semnalati numai în a doua jumãtatea secolului al XV-lea si în primele decenii ale veacului urmãtor numai puþin de 10 nobili, la care se adaugã tot numai pentru intervalul amintit câte unul în localitãþile din zonã dar azi dispãrute:
Bonafalva (Lupoaia ) si KerestienfalvaRevenind la cazul special de la Vintere, trebuie mentionat si documentul din anul 1513, cândeste amintit voievodul Petru, fiul luiStanislai, dar si voievodul Ladislau, pomenit la 1552. Toti acestia se adaugã mai vechilor nobili amintiti deja încã din prima treime asecolului al XIV-lea, în tinutulHolodului.
Cresterea pericolului otoman asupra Transilvaniei si Ungariei, începând mai ales cu a doua jumãtate a secolului al XV-lea a însemnat noi provocãri si pentru comitatele vestice de la granita voievodatului transilvan. Astfel, deja în anul 1474 este consemnatã o incursiune turceascã care atingecetatea Oradea, fãrã ca aceasta sã poatã sã fie cuceritã.
Credem cãpentru moment, cel mai mult de suferit a avut doar zona de câmpie a comitatului Bihor, arealul Holodului fiind, se pare, crutat de acest atac. Prima jumãtate a secolului al XVI-lea aduce transformãri dramatice ale arealului central-european. Ofensiva unuia dintre cei mai mari sultani otomani ai tuturor timpurilor, Suleyman Magnificul,duce la cãderea, succesivã a puternicei citadele a Belgradului, la 1521,la prãbusirea militarã a Ungariei la Mohács, la 1526 si la transformarea Ungariei centrale, la 1541, pentru un secol si jumãtate în pasalâc turcesc. Este foarte adevãrat, cã în vara anului 1526, când armata regatului maghiar avea nevoie de toate fortele sale armate, voievodul ardelean Ioan Zápolya nu se supune, asteptând deznodãmântul bãtãliei,cu toate ostile sale, la est de Tisa. Este în fapt o nouã dovadã a politicilor autonome promovate în multe momente, unele de mare restriste pentru regat, de cãtre voievozii ardeleni. Privind din perspectiva istoriei Transilvaniei, atitudinea lui Zapolya nu este deloc întâmplãtoare. În anul 1557, regina Isabela, vãduva fostului voievod al Transilvaniei Ioan Zápolya va cuceri cetatea Oradea, moment urmat în scurt timp de supunerea întregului comitat si de alipirea lui la Transilvania istoricã timp de mai bine deun secol.
Transilvania nu s-a integrat niciodatã pe deplinregatului maghiar, tinzând mereu spre o individualitate proprie. În anul 1541 Transilvania devine principat autonom, sub o suzeranitate.moderatã, din punct de vedere al haraciului, a Imperiului Otoman. În acest context si pe fondul rivalitãtilor turco-habsburgice, pãrtile vestice ale teritoriului ardelean au optat pe o colaborare cu partida catolicã habsburgicã .Ocupatia habsburgicã a comitatului, între anii 1551 – 1556, a reprezentat, dincolo de clasicul calvar al populatiei civile, lipsitã de apãrare, si realizarea primei conscrieri a comitatului, în anul 1552. Afost un eveniment de o importantã capitalã, privit mai ales prin prisma raporturilor de proprietate de la mijlocul secolului al XVI-lea. Este foarte interesant cã momentul conscrierii din anul 1552, vine doar cu putin timp înaintea victoriei Reformei în zonã, în anii 1556 – 1557, când raporturile de proprietate s-au schimbat dramatic: dispare cel mai mare proprietar funciar al regiunii, episcopia romano-catolicã si capitlul acesteia. Importanta documentului rezidã si din precizarea voievozilor români ai locului, prin nominalizarea distinctã si globalã a districtelor cu sate exclusiv românesti. Localitãtile actualei comune Holod nu sunt în totalitate cuprinse în aceastã conscriptie. Motivul principal este legat de faptul cã unele localitãti, ca de exemplu Valea Mare de Codru si Dumbrava nu fuseserã încã atestate documentar înacel moment. Vom observa de asemenea cã satele au fost conscrise atât individual, dar ºi în cadrul unor pertinente românesti. În primul rând trebuie amintit Holodul (Hidasthelek) care la data conscrierii era una dintre cele mai populate localitãti din regiunea central-sud-esticã a comitatului Bihor. Cele 40 de porti numãrate în localitate atestã existenta la Holod a 80 de familii, fiind acceptatã azi de cãtre istorici, realitatea secolului al XVI-lea, cândpentru a afla numãrul de case dintr-o localitate se înmulteste numãrul portilor cu cifra 2.

. Legat de numãrul locuitorilor, s-a socotit decãtre specialistii în demografie istoricã cã numãrul mediu de persoane al unei familii nu depãsea coeficientul de 4,5. În acest context, putem socoti populaþia Holodului la mijlocul veacului alXVI-lea ca cca. 360, o cifrã, repetãm, impresionantã pentru o localitate ruralã care nu a primit niciodatã titlul de târg. Spre o simplã comparatie mentionãm cã prezenta conscriere aminteste în cazul Beiusului, în fapt cea mai importantã localitate din sud-estu comitatului, doar 70 de porti. Sã mai precizãm cã asezarea se afla pe domeniul episcopal de Oradea (Domini Episcopi)

 O realitate foarte interesantã este legatã de alte douã dintre cele mai vechi localitãti ale zonei, ambele cu mentiuni documentare de nobili români. Intrate, datoritã pozitiei lor pe unul din importantele drumuri medievale ale comitatului, dar probabil si datoritã unor colonizãri coordonate de episcopia catolicã de Oradea,foarte repede în mentiunile documentare, în cazul ambelor, apar mai multe localitãti cu aceeasi denumire, unele având însã alti proprietari, dar si altã componentã etnicã. În ordinea primei menþionãri documentare amintim Hodisul.
Astfel conscrierea mentioneazã un Hodis Românesc (Olahhodos), cu trei porti: douã în proprietatea lui Mihai Tholdy (Michaelis Tholdy) si una în cea a lui Gabriel Bethlen (Gabrielis Bethlen).Foarte interesant este faptul cã Hodisul Unguresc (Magyar hodos) numãrã acelasi numãr de porti, aflate în mâinile acelorasi proprietari dar în pondere acum diferitã: Mihai Tholdi are aici douã porti, pe când GabrielBethlen doar una. În acest context credem cã cele douã localitãti s-au aflat foarte aproape una de alta, contopindu-se mai apoi, probabil însecolul al XVIII-lea. Socotindu-le împreunã putem observa cã avem de-a face cu o micã localitate, cu doar sase porti, 12 case si familii, deci cca.54 de locuitori. În fapt, în acez caz al Hodisului, privit repetãm, grupat atât pentru partea româneascã cât ºs pentru cea ungureascã, avem de-a face cu o localitate tipic rural, cu foarte multe analogii în comitat. Trebuie amintit si faptul cã în districtul Cãrãndenilor, aflat nu departe de arealul cercetat de cãtre noi mai apare un Hodis (Poganhodos), sat românesc din amintitul district.
O altã localitate importantã si cu veche datare voievodalã aregiunii a fost Vintere. ªi în acest caz, la fel ca la Hodis, conscrierea enumerã trei localitãti diferite cu aceeasi denumire. Prima, Pusta Vintere (Puzta Venter),era la 1552 în proprietatea lui Ioan Bouh sau
Buh (Ioannis Bouh),având patru porti. Mai sunt amintite în document
Kapolnas Venther si Vinterele Unguresc (Maghyar Venther) , unde proprietar este Stefan Voievodul, localitatea numãrând 14 porti. În cazul Pustei Vintere, posibil o nouã localitate aflatã în imediata apropiere a vechiului Vintere, poate o colonizare relativ recentã, avem de-a face cu doar opt familii, deci cca. 36 de locuitori. În cazul Vinterului Unguresc, cu cele 14 porti ale sale, observãm deja funcþionarea unei localitãti de mãrime medie, ce îngloba deja, 28 delocuinte si familii, deci cca. 126 de locuitori.. Alte douã dintrelocalitãtile Tinutului Holodului sunt amintite în conscriere. Este vorbade Forosig si Lupoaia, care în anul 1552 erau parte a importantului district românesc al Ceicãi, care numãra nu mai putin de 34 de asezãri,unele dintre ele azi dispãrute. În total, pentru localitãtile cu porti clar atestate, avem un numãr decel putin 576 de locuitori, la care se adaugã fireste cei din districtele românesti. În concluzie putem afirma cu certitudine cã în arealul analizat avem în primul rând o asezare ruralã de mari dimensiuni pentru mijlocul secolului al XVI-lea, si ne referim aici la Holod, alãturi de localitãti de dimensiuni medii si mici, caracteristice în fond comitatului Bihor. În cazul Holodului credem cã în localitate a existat cu sigurantã si o anumitã stratificare socialã, prin micii meºteºugarilocali, fãcând abstracþie de deja amintitii mici nobili locali conditionari de o sesie (voievozi), care ereditar, cu acordul marelui latifundiar care a fost pânã la 1557 Episcopia catolicã de Oradea si-au menþinut privilegiile.
De secolul al XVI-lea vor fi legate în continuare conflicte din disputa turco-austriacã pentru dominatia centrului Europei. Stim precis cã în anul 1551, trupele generalului austriac Castaldo, au devastat cumplit valea Crisului Negru,prãdând si Beiusul, dar nu avem vreo informatie sigurã legatã de vreo incursiune directã  si în tinutul Holodului.
Un moment extrem de important în istoria comitatului dar si al întregului Principat a fost victoria Reformei în Transilvania. Într-un singur deceniu, în intervalul 1558 – 1568, calvinismul si unitarianismul în rândul maghiarilor ardeleni, precum si luteranismul la sasi, vor elimina aproape cu totul catolicismul din Principat.
Asa cum am arãtat deja, integrarea comitatului Bihor în spatiul transilvana marcat di radicale transformãri din punctul de vedere al proprietãtiifunciare, în conditiile disparitiei episcopiei catolice de Oradea. Principele Ioan Sigismund si nobilii maghiari din zonã, unii refugiati din teritoriul central-ungar ocupat la 1540 de turci, vor deveni noi imari stãpâni de pãmânturi din zonã.Tot în contextul desfiintãrii episcopiei catolice de Oradea, au avut loc si câteva tentative de calvinizare a românilor ortodocsi din regiune. Cele câteva document pãstrate atestã aceastã tendintã, mulatã pe noile tentative de a stimula folosirea limbii nationale în bisericã.Este interesant de mentionat faptul, cã în ciuda unei anumite presiuni calvinizante, venite pe filiera principe – stãpân de pãmânt – preot calvin, putini au fost preotii ortodocsii care au cochetat cu noua religie.
Un recent studiu dedicat acestei teme enumerã ca trecuti la calvinism preoti ortodocsi din Brusturi, Popesti, Tigãnesti, Ciutelec, Petreu, Sãrsig,Ianca, Chiraleu, Hotar si Fâsca, dar cu o minimã influentã asupra masei de credinciosi apartinând amintitei religii. Este lesne de observat cã Tinutul Holodului a rãmas în afara acestui proces. Revitalizarea catolicismului la finele secolului al XVII-lea si începutul celui urmãtor, va stinge aceste tentative izolate de calvinizare a românilor din zonã.În contextul mai sus amintitelor consideratii credem necesarecâteva precizãri legate de posibila evolutie a credintei în regiune între secolele XIII – XVI, în contextul lipsei cronice a izvoarelor istorice.
Primele mãrturii legate de credinta ortodoxã în Bihor sunt legate de douã faimoase documente provenite din cancelaria papalã. La 16aprilie 1204, papa Inocentiu al III-lea (1198 – 1216) trimite o scrisoare episcopului de Oradea, Simeon, prin care ultimului i se cere sã verifice niste informatii venite pe filiera regalitãtii maghiare, despre existenta în cuprinsul episcopiei a unor „monahi greci”. Este usor de recunoscut în acesti monahi greci, pe românii ortodocsi din cuprinsul episcopiei latine de Oradea.
Un al doilea document, poate maisemnificativ, este datat în anul urmãtor, la 3 mai 1205. Papa Inocentiu al III-lea, revine cu o misivã cãtre arhiepiscopul de Calocsa, în care este pomenit un episcopat aflat pe pãmântul fiilor lui Bela cneazul; personaj în care multi istorici care s-au aplecat asupra acestor probleme l-au identificat ca trãitor în sud-estul comitatului Bihor, într-o regiuneaflatã în proximitatea tinutului Holodului, desi au existatat si alte sugestii.
 În legãturã cu organizarea bisericeascã autohtonã în arealul cercetat, ni se pare ca plauzibilã existentã unor biserici datate în secolele XIV – XV în localitãtile Holod,Hodis dar si Vintere. Existenta aici a unor puternice familii voievodale, toate amintite în documentele oficiale ale regatului nu exclude deloc,ci dimpotrivã afirmã existenta unor astfel de lãcasuri. În lipsa unor cercetãri perieghetice dar si a unor sondaje arheologice, putem sugera doar posibile analogii cu ctitoria voievodalã de la Remetea, la nord de Beius, un lãcas sigur datat în secolul al XIV-lea si cu biserica din piatrã, azi dispãrutã, de la Seghiste, atestatã prin documente la 1503,dar posibil mai veche, realitate atestatã si de cercetãrile arheologice desfãsurate aici.
Documentul prin care, la 1349, episcopul catolicde Oradea îi permite voievodului Petru de Vintere, fiul judelui Stanislav, sã aducã un preot ortodox în localitate credem cã este maimult decât elocvent.. Alte mãrturii legate de existenta unor vechi biserici ortodoxe medievale în Tinutul Holodului tin de semnalarea unor exemplare dintre cele mai vechi tipãrituri apãrute în limbaromânã. Astfel la Lupoaia a fost semnalat un exemplar din Evangheliacu învãyãturã, editatã în anul 1581 de cãtre diaconul Coresi la BrasovMonumentala lucrare a fost socotitã ca o operã ce încununeazã activitatea culturalã dar si tipograficã a lui învatatului brasoveanDe la 1673 provine un exemplar din
Psaltirea româneascã în versuri,tipãrit la Kiev de cãtre faimosul mitropolit Dosoftei si identificat la Forosig.
Interesante mãrturii documentare avem despre trecerea prin regiune a domnului Tãrii Românesti, Mihai Viteazul. Ofensiva antiotomanã începutã de cãtre voievod la 1594, la doar un an de la urcarea acestuia pe tronul muntean, a fost initial copios ajutatã de ostile ardelene. Nestatornicia principelui ardelean Sigismund Báthóry a pus foarte curând coalitia antiotomanã într-o situatie extrem de dificilã, urmatã si de defectiunea unei pãrti a boierimii muntene înanul 1595. În acest context, Mihai a actionat, la început cu succes în Transilvania, obtinând în 28 octombrie 1599 o mare victorie la Selimbãr împotriva noului principe transilvãnean Andrei Báthóry. Astfel contextul politic al regiunii s-a complicat extrem. Astfel în vara anului 1598 o mare ostire otomanã a asediat, fãrã succes, cetatea de la Oradea. Distrugerile considerabile aduse cetãtii, dar si împrejurimilor,iar aici o devastare a Tinutului Holodului de cãtre cetele de akângii este foarte posibilã, sunt urmate, în toamna aceluiasi an, de ocuparea comitatului de cãtre armatele habsburgice. În acest context, legat si de tratativele duse de domnul muntean cu împãratul Rudolf de
Habsburg s-a pãstrat memoriul trimis în iulie 1600 la curtea imperialã,unde la punctul al cincilea se precizeazã: „ceale cinci varmeghii (comitate n.n.), carele sãnt Bihorul si Solnocul de Mijloc si Maramurãº,Sãrandul, Crasna sã se rumpã aicia cãtrã Ardeal, cu cetãtile si cu tinuturile, cum au fost mai dennainte vreame”. Despre cetatea Oradea voievodul îsi exprima dorinta ca: „Dupã cum am înteles cã turcul din nou ar vrea sã ocupe cetatea Oradea, fatã de care intentie, ca de acolo sã-l pot îndepãrta, i-am scris cã noi vrem a o ocupa si a relua hotarele ce sunt ale Transilvaniei”. Înfrîngerea de la Mirãslãu din 18 septembrie 1600 va duce la pierderea succesivã a Transilvaniei, Moldovei dar si a tronului Tãrii Românesti.
În acest context dificil, domnul Mihai Viteazul va fi obligat sã întreprindão lungã cãlãtorie la curtea împãratului Rudolf al II-lea pentru ajutor militar dar si financiar. Trecerea suitei sale, nu foarte numeroase, (cca.100 de persoane dupã unele cronici ale vremii) prin Crisana, va rãmâneun eveniment memorabil. Trecerea sa de la Hãlmagiu si Vârfurile spre Oradea s-a fãcut pe unul din vechile drumuri medievale care legau Centrul Transilvaniei de pãrtile sale vestice. Suita domneascã a strãbãtut Steiul, poposind pentru o noapte, la 10 decembrie 1600 în târgul Beiusului. A doua zi el a strãbãtut Vintere, Holodul, mai  apoi Calea Mare, ajungînd în seara zile de 11 decembrie 1600 în cetateaOradea. Nu avem nici un fel de descrieri care sã aminteascã direct despre trecerea suitei domnesti prin Vintere si Holod; putem doar presupune adânca mirare a localnicilor si respectul purtat ostenilor munteni, renumiti pentru caii, vesmintele si armele pe care le purtau.
Secolul al XVII-lea a adus transformãri importante în realitãtile comitatului Bihor si implicit al Tinutului Holodului. Astfel, dupã anul 1606 comitatul reintrã în granitele sale firesti, cele ale principatului ardelean. Urmeazã o lungã perioadã de înflorire sub domniile succesive ale principilor Gabriel Bethlen (1613 – 1629), Gheorghe Rakoczy I (1630 – 1648) si în prima parte a stãpânirii fiului sãu,Gheorghe Rakoczy al II-lea (1648 – 1660). O interesantã mãrturie legatã de drumul medieval al Beiusului care trecea prin Vintere si Holod este mentionarea trecerii principelui ardelean Gabriel Bethlen pe aici. Cu o suitã impresionantã, la 1629, grav bolnav, bãtrânul conducãtor al Ardealului s-a îndreptat de la resedinþa sa din AlbaIulia cãtre bãile termale din jurul Oradiei.
 Ambitiile principelui Gheorghe Rakoczy al II-lea de a ocupa tronul Poloniei la 1657, militare de acolo si intervenþia directã a Portii în treburile principatului transilvan vor avea foarte repede consecinte dramatice.Bihorul a fost subiectul multora dintre Dietele Transilvaniei, legate tocmai de încãlcarea decãtre turci a unor conventii legate de aceste tinuturi de margine.Cucerirea Bihorului în anii 1660 – 1661, alãturi de asediul Vienei la 1683 marcheazã ultimele eforturi ofensive ale Semilunii în centrul Europei. Victoriile austriece si poloneze sub zidurile Vienei vor duce în anii 1691 – 1692 la reînfiintarea comitatului Bihor si alipirea lui lalumea crestinã, cu pretul unor noi si importante distrugeri. Asediul cetãtii Oradea la 1692, luptele turco-austriece din zonã au provocatun nou rând de jafuri, rechizitionãri si chiar pustiiri de sate. În acestcontext mai mult decât relevantã este conscrierea cameralã realizatã de noua administratie habsburgicã în toamna anului 1692, la doarcâteva luni de la cucerirea Bihorului. Dacã am compara datele dintreultima conscriere fãcutã aici de austrieci, la 1552, deci cu 140 de ani mai devreme, vom constata cã în primul interval am avut luate în evidentã 23.238 de gospodãrii cu cca. 139.428 de locuitori, pe când în toamna anului 1692 au fost conscrise doar 1337 de gospodãrii cunumai 4452 de locuitori
. Diferenta este uriasã, numai în zona de câmpie a Bihorului si pe valea Barcãului, unde au fost cele mai importante ciocniri între austrieci si turci fiind numãrate 133 de localitãti pãrãsite integral, arse si distruse.
Este de asemenea grãitor faptul cã între localitãtile Tinutului Holodului, doar Valea Mare de Codru este amintitã, dar numai la conscrierea din anul 1696, când acolo au fost numãrate doar trei porti, adicã sase locunte si cca. 27de locuitori. sunt mentionate localitãti despre care se stie cu sigurantã, indirect, din alte documente, cã nu au fost depopulate si distruse si care la rându-le nu au fost vizitate, din varii motive (drumuri si poduri distruse, lipsa de sigurantã etc.), neintrând astfel în lista conscrierii. Putem astfel opina cã si locuitorii din asezãrile mari din arealul cercetat: Holodul, Hodisul, Vinterea nu puteau sã disparã, încontextul când regiunea nu a fost decât marginal teatru de operatiuni militare. Comitatul, reînfiinþat, asa cum subliniam deja, în anul 1692,va avea o nouã structurã. El a fost împãrit în patru si apoi în cinci plãsi Plase (processus) :Plasa Oradea, plasa Saret,plasa  Eriu, plasa Beius si mai târziu plasa Salonta. Tinutul Holodului a fãcut parte din plasa Beiusului, aceasta având în total 6 târguri si 156 de sate. În interiorul ei se aflau patru districte românesti: Beius, Pomezãu, Vascãu si Beliu.Cu acest moment istoria medievalã a Tinutului Holodului se încheie. Secolul al XVIII-lea va aduce si lumea ruralã de aici în contactcu tendintele de modernizare a regiunii, care se vor face tot mai mult simtite.
Veacul al XVIII-lea prin reformele luate de cãtre administratia austriacã vor gãsi localitãtile din arealul Holodului în plin proces de restructurare, legat de noua alinierea a satelor, de noile mentalitãti dar si de ultimele evolutii în raport cu proprietatea funciarã. În câteva rânduri trebuie evidentiatã si viata de zi cu zi a omului medieval în satele holodene. Holodul, Hodisul dar si Vintere au fost unele dintre cele mai vechi sate românesti atestate în zona central-sud-esticã a comitatului Bihor. Zona Holodului a respectat în întregevul de mijloc structura socialã generalã a tinuturilor rurale ale comitatului si ale Transilvaniei. În acel context putem afirma cucertitudine cã în privinta clasei sociale inferioare, în cazul nostru tãrãnimea, era cea mai numeroasã în fapt, cu o pondere de cel putin 95 % din totalul populatiei. Existau apoi si un numãr relativ mic de mestesugari, concentrati cu sigurantã, în majoritate covârsitoare, în Holod dar poate si în Vintere si Hodis.
Trebuie de asemenea subliniat faptul cã este obligatorie, datoritã progreselor realizate în ultimele douã-trei decenii de cãtre istoriografia româneascã, abandonarea definitivã a mai vechiului stereotipcare simplifica nepermis de mult structura societãþii românesti în evul mediu transilvãnean, accentul fiind pus mult prea exagerat doar pe situatia precarã a iobãgimii românesti.S tructura ei nu se deosebea prea mult de situatia feudalitãtii apusene,chiar dacã trebuie sã acceptãm faptul cã împãrtirea sa socialã reflectã totusi o stare de dependentã politicã, socialã si religioasã fatã de regatul feudal maghiar, respectiv a nobilimii maghiare si a bisericii recepte,cea romano-catolicã. Clasa suprapusã a românilor din zonã, alcãtuitã din cnezi si voivozi, va parcurge în secolele XIV – XV un accentuat proces de diferentiere si stratificare. În fine trebuie amintitã si nobilimea cu diplomã, de etnie maghiarã, reprezentatã în tinutul holodean de un numãr restrâns de capi clericali, legati de marele domeniu al episcopiei romano-catolice de Oradea.
Aici trebuie sã introducem o informatie extrem de interesantã, pãstratã în documente. Aceasta este legatã de familia de origine italianã Manini, care vreme îndelungtã a ocupat importante functii în fruntea cãmãrilor de sare din Transilvania si Crisana, aducãtoare de venituri considerabile visteriei regale. Primul Manini documentat în Transilvania a fost conducãtorul cãmãrii din Dej, în anul 1425. Este interesant de constatat cã membri ai familiei au condus si cãmara de la Oradea dar si pe cea de la Sãlard, în anii de dupã 1441. Înnobilarea lor în regatul Ungariei si functiile detinute nu i-au oprit de la viata lor burghezã, mai ales cã prin sederea lor laOradea s-au aflat aproape de multi conationali stabiliti în timp în orasul ce devenise deja locul cel mai important de întâlnire dintre negustorii din Ungaria si cei din Transilvania. \

În acest context trebuie amintitã una din îndeletnicirile importante ale unor membri aifamiliei: cãmãtãria, aducãtoare de mari venituri. Într-o notã carecuprinde nu mai putin de 166 de datornici, din 6& de localitãti gãsim,alãturi de administratorul bunurilor episcopiei de Oradea, 14 nobili dar si persoane la a cãror nume a fost adãugat atributul de litteratus.

Marea majoritate dintre datornici, cu sume relativ mici de bani proveneau din locuitori ai satelor sau târgurilor din regiune. Parcurgând lista putem constata si existenta unui datornic din Holod, dar cu o sumã modestã. Realitatea aratã cã cel mai important centru din regiunea rãmas de-a lungul întregului ev de mijloc tocmai localitatea cu cel mai însemnat numãr de locuitori. Credem cã personajul din lista cãmãtarilor Manini nu putea fi decât un negustor local, familiarizat cu marele centru de la Oradea dar si afacerile propriu-zise sau un mic nobil local care si-ar fi putut permite un astfel de împrumut.Asa cum am arãtat deja, tãrãnimea dependentã reprezenta majoritatea covârsitoare a populatiei Tinutului. Ea era formatã din românii ajunsi în stare de iobãgie pe domeniile bisericesti si nobiliare laice. Ei aveau, asemenea tuturor tãranilor de aceastã stare din Transilvania, obligatii în produse (naturã), muncã si bani fatã de feudal,rege si înalta institutie bisericeascã episcopalã, recte cea catolicã.

Printre ele este un fapt notoriu abuzul practicat fatã de supusii ortodocsi, care desi nu trebuiau oficial sã plãteascã dijma fatã de biserica catolicã, erau uneori siliti la achitarea acesteia. Darea traditionalã a românilor fatã de rege era “datul oilor” (quinquagesima) ,adicã achitarea la fiecare 50 de oi a uneia, a unui miel si a unei mioare. Este semnificativ faptul cã datul oilor se percepea în toate regiunile Transilvaniei, semn pe de o parte al individualitãtii sale încadrul regatului maghiar, dar si caracterului sãu cvasiromânesc. Aici trebuie, totusi, subliniat faptul cã un numãr relativ restrâns de tãrani maghiari aveau si ei conditia de iobagi, mai ales în cazul celor care trãiau izolati de masa colonistilor privilegiati.

Putinii mestesugari locali se îndeletniceau în special cu fierãritul,potcovitul cailor si probabil si turnarea unor unelte agricole. Conditialor era modestã, poate cu ceva deasupra tãranilor dependenti le-apermis uneori sã-si vândã o parte din produse la târgurile din apropiere. Tipologia satelor din zona Holodului era specificã asezãrilor de deal. Satele se caracterizau prin izolarea relativã a gospodãriilor si dispersarea lor. În jurul fiecãrei locuinte exista o parcelã, sistematizarea fiind extrem de relativã. Era posibil ca în mijlocul acestor sate sã fiexistat o micã piatã (forum), unde se tineau târgurile si unde uneori se afla biserica, ridicatã din lemn. În acele vremuri viata cotidianã a tãranilor avea reguli simple, împãrtite riguros între muncile câmpului, datoriile senioriale si pãstrarea sãrbãtorilor religioase.
Un element extrem de important al vietii sociale a locuitorilor era reprezentat de locuintã, pe atunci un adãpost util atât pentru om cât si pentru animale. Ridicate fãrã exceptie din lemn, ele aveau o tipologie simplã, cuprinzând trei modele generale . Tipul cel mai simplu includea locuinta propriu-zisã, alcãtuitã,de obicei, dintr-o singurã încãpere, la care se adaugã grajdul. Al doilea tip cuprindea mai multe acareturi în jurul constructiei centrale. În sfârsit, tipul cel mai evoluat adãuga locuintei cu mai multe încãperi,grajdul, staulul, cuptorul de copt pâine etc. În multe cazuri locuintele erau semiîngropate, dar, mai rar, avem încã si bordeie pentru locuit.Peretii de împletituri erau lipiti cu o lutuialã amestecatã cu paie mãrunþite (tocate). Acoperisul, în douã ape era din paie, mai rar din sindrilã. Ferestrele erau mici, fiind dublate cu obloane. Mobilierul tãrãnesc era la rându-i destul de putin numeros si rudimentar. Lada de zestre pãstra îmbrãcãmintea mai aleasã, si textilele de casã. Patul din lemnera umplut cu paie si asternut cu tesãturi masive pe post de acoperãmânt. O masã simplã si câteva lavite încheiau acest modest inventar. Vasele folositela gãtit si mâncat erau din ceramicã, multe cumpãrate pe produse agricole personale din târgurile din apropiere care se tineau periodic. Iluminatul era realizat cu ajutorul lumânãrilor din seu de oaie, doar în casele mai avute fiind prezent sfesnicul realizat din material ceramic. În general locuintele celor mai avuti se concentrau spre “centrul” satelor, sãrmanii populând “periferiile”.Trebuie de asemenea amintite numeroasele sãlase ale stânelor, foart\ eegreu de depistat arheologic însã, datoritã materialelor extrem deperisabile din care erau fãcute, dar si al caracterului lor de multe ori efemer.
 
În general, omul simplu medieval, asa cum au fost majoritatea covârsitoare a locuitorilor satelor analizate în cercetarea noastrã, a fost dotat cu un orizont limitat, mãrginit mai ales la localitatea, ogorul,pãsunea sau pãdurea din preajmã. Profund religios, a frecventat cu constiiciozitate biserica supunându-se întru totul canoanelor sale. Cu un orizont mai larg, micii nobili conditionari de la Holod, Hodis si Vintere s-au ridicat deasupra conationalilor lor, având poate si sperantele, cu anumite compromisuri religioase dar mai târziu si nationale, de a accede la titluri si poate chiar si la functii mai înalte.Unul dintre cele mai importante procese ale secolului al XVIII-lea, venit pe filiera reformismului austriac a fost cel de aliniere a satelor.

În conscrierile urbariale dar si în alte acte din prima jumãtate a secolului nu gãsim detalii legate de vetrele satelor ci doar despre hotarele lor.Dupã pustiirile din anii 1691 – 1692, locuitorii vechilor asezãri distruseau început treptat sã vinã din locurile de refugiu, începând reclãdirea localitãtilor distruse. În contextul scãderii dramatice a veniturilor Cãmãrii de pe întinsele domenii ale renãscutei episcopii romano-catolice de Oradea, episcopul Adam Patachich a trimis în anul 1769o comisie imperialã care a verificat toate localitãþile domeniului. Înacest context concluziile au fost foarte clare: trebuiau luate mãsuri extreme pentru a obliga locuitorii satelor sã pãrãseascã zonele de pãdure, care nu aduceau nici un venit autoritãtilor si episcopiei, sã  micsoreze distanta dintre locuinte dar mai ales sã-si ordoneze micile loturi, care în opinia comisiei nici nu meritau a se numi posesiuni. În raportul comisiei se mai aratã printre altele, problemele legate de amplasarea locuintelor, de rezolvare a problemei „haiducilor” alãturi de cele fiscale. Printre marii stãpâni de pãmânt care s-au arãtat receptivila ordinele imperiale si la raportul comisiei imperiale legat de necesitatea alinierii satelor au fost Capitlul si Episcopia romano-catolicã. În sedinta capitularã din 15 – 16 februarie 1772 se hotãrãste ca în locul caselor rãsfirate, ce urmau a fi pur si simplu distruse, sã se treacã la aliniere iar în noul intravilan sã se asigure suficient teren pentru noile locuinte, marginile noilor asezãri fiind, în cazul celordin zonele de deal, care era si cazul Tinutului Holodului, tarine sau fânate. În luna martie 1773 provizorul Stefan Domocos a tãiat intravilanele a 15 localitãti, între care Lupoaia, Dumbrãvita Micã si Forosig, la care s-a adãugat si Vintere. În cazul localitãtii Lupoaia sunt înregistrate 47 de intravilane, cu o singurã uliþã, orientatã est-vest, cu23 de case pe o parte si 24 pe cealaltã parte. Dumbrãvita avea 18intravilane, asezatã pe un loc nou, pe directia nord-sud, cu o ulitã si 14 case pe fiecare parte. La capãtul ulitei dinspre Holod s-a tãiat un intravilan pentru crâsma domenialã. Pe locul indicat în document drept intravilan pentru casa parohialã s-a construit la finele secoluluial XVIII-lea o bisericã din lemn. Satul s-a extins ulterior spredrumul ce duce cãtre Holod. În cazul Forosigului avem 28 deintravilane, cu o singurã ulitã si 14 case pe fiecare parte. La capãtul ulitei douã intravilane erau pãrãsite.

Foarte interesant este planul satului Vintere, unul din putinele pãstrate, dar una dintre localitãtile mari ale Domeniului Beiusului.Era un sat de tip adunat, cu douã strãzi paralele, orientate nord-est. Apa Holodului, care trece prin nordul satului provoca adesea inundatii trasformând în mlastinã zona dintre Vintere si Holod. A fost motivul pentru care domeniul episcopal a construit un pod din lemn, devenit un important loc de vamã de pe drumul Beiusului.. La finalul acestor observatii putem constata cã multe dintre vechile sate din zonele de deal ºsi de munte din centrul si sud-estul comitatului Bihor si-au schimbat radical vechea vatrã. A fost o mãsurã durã, la prima vedere dar, credem cã pentru viitorul acestora si mai ales în noul context derupere a tãcerii”petrecut în secolul al XVIII –lea cu imensa lume ruralã, aceastã adevãratã „revolutie” ruralã a fost beneficã.
IV. DE LA SFÂRsITUL SECOLULUI AL XVIII – LEA LAÎNCEPUTUL SECOLULUI XX
În anul 1692 cetatea Oradea este cucerit de ctare austrieci creindu-se premisele refacerii proprietãtilor existente înainte de stãpânirea turceascã. În conditiile reconquistei habsburgice în aceastã parte de lume, unul dintre obiectivele importante era recâsstigarea acestui spatiu pentru catolicism. În acest sens s-a încercat refacerea proprietãtilorEpiscopiei romano-catolice de Oradea, asa cum fuseserã ele înaintede 1557, când marea majoritate a proprietãtilor acestei biserici trecuserã în mâinile principilor protestanti. În acelasi sens al recuceririi spatiului se înscrie si încercarea reusitã de atragere va românilor lareligia catolicã, demers finalizat la granita secolelor XVII-XVIII si înfiinþarea, alãturi de alte episcopii, la 1777, si a Episcopiei greco-catolice de Oradea. Sunt important de precizat aceste realitãti întrucât Holodul si satele apartinãtoare astãzi lui au reintrat în posesiaEpiscopiei romano-catolice de OradeaOrganizarea domeniului nu s-a dovedit a fi un fapt chiar usor derealizat. În prima parte a secolului al XVIII-lea Episcopia romano-catolicã de Oradea a fãcut demersuri serioase în vederea redobândirii vechilorposesiuni. În schimb, a doua parte a aceluiasi secol si prima jumãtate asecolului al XIX-lea s-a caracterizat prin tentativele de modernizare ale domeniului în scopul cresterii producþiei agricole. Era perioada incipientãa capitalismului, când se trecea la producþia de mãrfuri.Dupã ce s-a reusit reconstituirea proprietãtilor, atât cât s-a putut, începând cu a doua jumãtate a secolului al XVIII-lea marele domeniual Episcopiei romano-catolice de Oradea a fost împãrtit în patru domenii mai mici. Unul dintre acestea era domeniul de Beius pe care se afla si actualul areal al comunei Holod. Domeniul de Beius se compunea din: târgul Beius, 70 de sate si un prediu, care este tocmai spatiul depresiunii Holodului. Acesta a fost populat tocmai în aceastãperioadã dând nastere satului Holod de azi.

Un moment important sub aspect administrativ în reprezintã decretul imperial din 1781 al lui Iosif al II-lea prin care Domeniul Beiud a fost donat tinerei Episcopii greco-catolice de Oradea care tocmai fusese înfiinþatã la 1777. Satele existente atunci în actualul areal al comunei au intrat, asadar, în proprietatea noii episcopii românsti orãdene, mai putin Dumbrava si Valea Mare de Codru,care au rãmas pe domeniul Episcopiei romano-catolice de Oradea,mai precis în cadrul Spanatului de Tinca. Din 1830 aceste douã sateau fost integrate în Provizoratul Tinca, iar din 1835, prinreorganizarea lui în Spanatul cu sediul în Sãldãbagiul Mic, parte componentã a Provizoratului Tinca. Restul satelor care astãzi fac parte din comuna Holod, si care existau la vremea respectivã, au rãmas pe domeniul de Beius al Episcopiei greco-catolice de Oradea. Aceastã organizare a fãcut ca satele care au rãmas în posesia Episcopiei romano-catolice de Oradea (Dumbrava si Valea Mare de Codru) sãa ibã o evolutie usor distinctã de cele care s-au aflat pe proprietãtileEpiscopiei greco-catolice de Oradea. 

Asemeni celorlalte posesiuni ale Episcopiei romano-catolice si posesiunile domeniului Tinca au fost prinse în reglementarea urbarialã din 1772, reglementare care a rãmas valabilã pânã în 1848Conscriptorii urbariali se prezentau în fiecare dintre satele domeniului unde interogau judele, juratii si câtiva dintre iobagi la cele 9 întrebãricare se refereau la raporturile stãpân-iobag, calitatea si cantitatea pãmântului, obligatiile feudale, dar si avantajele si dezavantajele locului. De asemenea au mai fost întocmite si conscrierile tuturor tãranilor dependenti cu pãmântul care îl aveau atât în cadrul sesieii obãgesti, cât si în predii. Dupã încheierea lucrãrilor de reglementare urbarialã s-a realizat clasificatorul localitãtilor comitatului, precizându-se cele patru clase în care urma sã fie încadratã fiecare asezare.

Tinându-se seama mai ales de avantajele si dezavantajele locurilor asa cum au fost ele prezentate în Reglementare, satele Valea Mare de Codru si Dumbrava au fost clasificate în clasa a III-a. În urmaacestor observatii s-a stabilit si mãrimea sesiilor, diferentiat, în functie de cele patru clase si de calitatea pãmântului.Cu toate cã numãrul sesiilor celor douã sate a crescut la finele secolului al XVIII-lea si prima jumãtate a secolului al XIX-lea, se poate constata cã acestea continuã sã fie foarte divizate, iobagii si jelerii cu casã care detineau pãmânt, majoritatea având câte 1 1/8de sesie. 

In orice caz, proportia celor care nu aveau pãmânt era mai mare decâta celor care detineau si casã si pãmânt. În perioadã cuprinsã între Reglementarea urbarialã de la 1772 si revolutia de la 1848 procesul de fãrâmiþtre a sesiei iobãgesti este destul de accentuat în satele Valea Mare de Codru si Dumbrava,asemeni întregului domeniu al Episcopiei romano-catolice de Oradea. Aceasta se traduce în sãrãcirea continuã a lumii satelor si necesitateaca mulþi dintre acestia sã fie obligati sã lucreze pe alte domenii sau în prediile învecinate, unde luau în arendã diferite terenuri. Astfel s-a întâmplat bunãoarã la începutul secolului al XIX-lea când, 18 jelericu casã din Valea Mare de Codru au arendat contra sumei de 250florini anual pãmânt arabil ºi fânaþe din prediul vecin Cãrãndeni, lacare s-au adãugat o serie de munci ca transportarea bãuturilor lacârciuma domenialã ºi taxele dupã cazanele de fiert þuicã. Se vedetreaba cã aceste noi terenuri luate în arendã nu satisfãceau nevoileiobagilor ºi jelerilor din Valea Mare de Codru deoarece pe aceeadi îigãsim arendând contra sumei de 270 florini anual pãmânt din prediul Nagy Káránd. În plus acestia puteau folosi si lemn din pãdure pentru confectionarea doagelor si a vaselor în urma cãreia episcopia mai primea 90 de florini anual. Mai exista totusi conditia ca mesterii din Valea Mare de Codru sã confectioneze si pentru aceasta cãzi pentrud epozitarea bãuturilor. Situatia proprietãtilor agricole din cele douã localitãti la 1800 aratã în felul urmãtor. Dupã cum se poate constata, exploatãrile agricole se bazau în principal pe munca tãranilor dependenti. În prima jumãtate a secolului al XIX-lea si pe teritoriul satelor Dumbrava si Valea Mare de Codru încep sã aparã primele semne ale modernizãrii în directia a ceea ceva fi societatea bazatã pe economia de schimb. Mai mult ca oricând,Episcopia încerca sã transforme domeniul într-un fel de intreprindere rentabilã, bazat mai ales pe robotã, scopul principal fiind acela al comercializãrii produselor. În aceastã perioadã, Episcopia romano-catolicã de Oradea,stãpânul propriu zis al celor douã sate, a început sã introducã pe domeniile sale unelte agricole mai performante, soiuri noi de animale mai productive, sã cultive plante industriale, sã îmbunãtãseascã conditiile de pãstrare a recoltei, a animalelor si a bãuturilor pentru a fi mai usor vândute. În acest scop au fost construite hambare, pãtule,pivnite ºi grajduri. Desfacerea bãuturilor în cârciumile si hanurile domeniale a fost mai bine organizatã, iar morile vechi au fost reamenajate, în acelasi timp fiind construite altele noi. A continuat exploatarea manufacturilor de potasã, a înfiintat cãrãmidãrii, ateliere de ceramicã. În conditiile cresterii productiei de cereale s-au creat conditiile valorificãrii unei pãrti din surplus. Sume importante au fost obtinute din vânzarea paielor si fânului recoltat din predii. Episcopia romano-catolicã crestea domeniu Tinca si un numãr apreciabil de porci. Acest lucru se fãcea în primul rând în satele Dumbrava si Valea
Mare de Codru dar si în satele învecinate: Miheleu si Cãrãndeni, unde existau pãduri întinse, iar porcii mâncau ghinda si jirul de acolo.
La începutul secolului al XIX-lea, în toate cele patru sate, se cresteau anual peste 400 de porci destinati vânzãrii. Vânzarea porcilor aduceaun venit frumos stãpânului feudal. Fenomenul a cunoscut o amploare deosebitã spre mijlocul secolului al XIX-lea, când dintr-un total de 2414 porci îngrãsati, cei mai multi în satele amintite mai sus, 1458 au fost vânduti. Pieile de porc erau la rândul lor valorificate la frumentariul din Oradea. Economia de piatã îsi fãcea loc tot mai mult în viata domeniilor din zonã. 
Episcopia romano-catolicã de Oradea intensifica de la un an la altul eforturile în directia compatibilizãrii domeniului cu noile rigori economice bazate pe economia de schimb care îsi fãceau loc si în aceastã parte a lumii. În acest sens pe domeniul Tinca a fost înfiinata la sfârsitul secolului al XVIII-lea inclusiv o manufacturã de potasã.Aceasta a fost nemijlocit legatã de exploatarea pãdurilor din zonã. Pãdurea de la Dumbrava era exploatatã intens din acest punct devedere pentru obtinerea cenusei necesare procesului de producere a potasei. În cursul secolului al XVIII-lea mai existase o manufacturã de potasã si la Lupoaia. Aceasta fusese în proprietatea Capitlului romano- catolic de Oradea.
De asemenea, în prediul Holod, la sfârsitulsecolului al XVIII-lea si începutul celui urmãtor a functionat si o manufacturã de bere..Toate aceste schimbãri din structura proprietãtii feudale.Obligatiile în muncã si bãnesti percepute de cãtre Episcopia romano-catolicã au contribuit la slãbirea potentialului economic al gospodãriei tãrãnesti. Toate acestea i-au fãcut si pe tãranii din Dumbrava si ValeaMare de Codru sã reactioneze, asemeni celor din alte zone ale domeniului, sub diferite forme împotriva exploatãrii feudale.Nenumãratele frãmântãri si miscãri  tãrãnesti din prima parte asecolului al XIX-lea au fost completate de evenimentele revolutionaredin 1848-1849. Iobagii din aceste zone s-au solidarizat cu motii din Apuseni, luptând pentru libertate socialã si nationala.Celelalte sate din componenta actualã a comunei Holod, cele care existau la sfârsitul secolului al XVIII-lea si începutul secolului alXIX.lea, respectiv Holod, Dumbrãvita, Forosig, Lupoaia si Vintere, fuseserã trecute începând cu anul 1781, asa cum am subliniat maisus, în proprietatea tinerei Episcopii greco-catolice de Oradea, formând prediul Holod

 Zona nu este una extraordinar de bogatã si nici terenuri agricole îndestulãtoare nu se gãseau. Situatia era similarã cu cele din sateleDumbrava si Valea Mare de Codru, rãmase ºi dupã 1781 înproprietatea Episcopiei romano-catolice de Oradea. Tocmai de aceeanu de putine ori familii de iobagi sau jeleri erau nevoiti sã plece dinl ocurile de bstinã spre alte sate, de obicei la câmpie, unde era terenuri agricole mai multe sau erau obligati sã ia în arendã terenuri în alte zone. Documentele consemneazã destule astfel de cazuri.Cunoastem astãzi destinul a sase familii din Vintere care au fost nevoit esã se mute la Chesa pentru a putea lucra pãmântul si a avea cele necesare traiului zilnic. De asemenea se mai cunoaste cazul câtorva locuitori din Forosig care primiserã la 9 martie 1839 în folosintã un teren remanential în arealul satului Miersig. Problema era cã acest teren era împãdurit si trebuia defrisat. Cu toate acestea, ei s-au obligat sã-l defriseze pentru al folosi ca teren agricol. Aici au întâmpinat rezistenþa juzilor satului Miersig, care s-au adresat Capitlului solicitând pentru ei acest teren, sustinând cã vor defrisa mai repede si mai bine acest areal, aducând în acest sens argumentul cã sunt localnici.De-a lungul celei de-a douã jumãtãti a secolului al XIX-lea si înprima parte a celui urmãtor localnicii din aceste sate au fost nu o datã împlicati în astfel de dispute cauzate de arendarea pãmânturilor în predii din zona de câmpie. Motivul arendãrii era acelasi, lipsa pãmântului îndestulãtor pentru traiul zilnic, iar prediile din zona de câmpie erau scãparea acestora. Ani de-a rândul localnicii au lucrat si pe prediul episcopal Alcsi.

 Începând cu a doua jumãtate a secolului al XVIII-lea în aproape toatã Europa are loc o explozie demograficã accentuatã. Acelasi lucru se întâmplã si în aceastã parte a continentului. Acest fapt a condus la necesitatea obtinerii de noi terenuri pentru culturi, terenuri necesare asigurãrii alimentatiei populatiei. Castigarea unor noi terenuri agricole se putea face în principal pe seama defrisãrii pãdurilor. În locul acestora urmau sã fie plantate plante agricole si vii. Asa au stat lucrurile si la Holod când în teritorii recent câstigate pentru agriculturã, în deceniulal nouãlea al secolului al XVIII-lea, era plantatã via alodialã. La sãdirea acesteia au fost folositi locuitori din Olcea, Cãlacea, Tãgãdãu, Beliu si Ucuris, dar si din alte sate de pe cuprinsul domeniului Beius al Episcopiei greco-catolice de Oradea. Multi lucrau la vie în contul obligatiilor feudale pe care le aveau. Unii au primit si bani pentruacest lucru. Pentru cele 330 de zile de lucru efectuate ai au primit 67 florini si 30 creitari.La începutul secolului al XIX-lea via din Holod avea deja o suprafatã destul de întinsã. Atunci a fost construitã în vie si o surã unde se depozitau strugurii si apoi partial vinul pânã când era vândut sau transportat la Beius sau Oradea. Cunoastem ºi câtiva þãrani careau lucrat la ridicarea acesteia. Astfel la construirea surii au lucrat printre altii Avram Togyer din Pocola, acesta participând la transportul stufului pentru acoperis,si Here Gyorgy junior din Borz, care a lucrat nu mai putin de 12 zile la ridicarea acesteia. Multi altii transportau vinul de la Holod la resedinta domenialã din Beius sau la sediul Episcopiei de la Oradea. Toate erau trecute în contul zilelor robotã pe care iobagii si jelerii trebuiau sã le efectueze în contul obligatiilor înscrise în Reglementãrile urbariale. Unii dintre tãrani se plângeaude faptul cã erau pusi sã le transporte fãrã ca zilele respective sã fie consemnate ca zile de robotã efectuate, considerându-se, astfel, cã e ste vorba despre abuz. Cei mai afectati de abuzuri pãreau a fi jelerii acestia fiind mai usor expusi arbitrariului de cãtre stãpân, care uneori nu îi considerau membrii cu drepturi depline ai comunitãtii. Nu de putine ori jelerii din Holod s-au plâns cã li se cerea prestarea robotei cu vitele. La fel li s-a întâmplat si jelerilor din Vintere, care au fost de-a dreptul santajati, sã execute robota cu vacile, fãrã a li se considera munca prestatã robotei cu animalele.
 În satele apartinãtoare astãzi comunei Holod, existau mai multe tehnici de obtinere a terenurilor agricole. Acestea erau utilizate în întregul areal românesc. Una dintre acestea era cea a curãturii. Aceasta însuma toate operatiunile de eliminare a arboretului de pe un teren,inclusiv scoaterea rãdãcinilor, pânã când terenul era bun pentru agriculturã. Toponimul curãturã este prezent si în arealul localitãtilor în discutie ceea ce indicã utilizarea acestei tehnici de obtinere de noi terenuri agricole si în aceste zone. Astfel, în planurile cadastrale ale satului Lupoaia de la 1845 avem Valea Curãturilor, iar în planul silvical satului Valea Mare de Codru de la 1821 existau Locurile numite Curãtitura si Pârâu Curãtiturii. Asa cum specifica si istoricul Barbu Stefãnescu, multe din terenurile agricole obtinute prin acest procedeuerau transformate în câmpuri sau ogrezi cultivate cu cereale. Toponimia stabileste clar aceste realitãti. Astfel, la 1821 la Valea Mare de Codru era consemnatã Ograda Tomii, un spatiu folosit mai ales pentru fânate si pomi fructifer. În alte situatii, rezultatele defrisãrilor poartã numele de rât sau râturi. La Lupoaia exista la 1845 si 1865 un astfel de locnumit Râtu cel Mare. De asemenea, terenul arabil mai era obtinut  si din destelenirea unor pãsuni si fânate. La granita secolelor XVIII si XIX fenomenul a fost prezent cu precãdere în hotarul satului Dumbrãvita.Obligatiile tãranilor iobagi si jeleri câtre stãpânul feudal erau cât se poate de clar stipulate si aici. Registrele de dijmã consemneazã aceastã realitate. Fiind sate de deal, productia cerealierã a acestora era destul de slabã, mai ales cea de grâu, terenurile agricole fiind catalogate ca fãcând parte din cea de-a treia categorie. Existã date concrete referitoare la Dumbrava si Valea Mare de Codru pentru mijlocul secolului al XVIII-lea referitoare la productia agricolã.

 Satele din arealul comune Holod au început odatã cu mijloculsecolului al XVIII-lea sã recurgã tot mai mult la cultivarea porumbului.Explicaþia era simplã. Fiind zonã de deal, porumbul era mai pretabilla calitatea terenului decât grâul sau alte culturi. În a doua jumãtate asecolului al XVIII-lea, satele Dumbrava, Dumbrãviþa ºi Valea Mare deCodru cultivau aproape exclusiv aceastã plantã cerealierã. În aceste sate se cultivau ºi alte culturi alimentare, tot mai multeodatã cu trecerea timpului. În primul rând este vorba despre legume. Astfel, documentele pomenesc cã în jurul si dupã conscrierea urbarialã din 1770 în Dumbrãvita existau grãdini de legume pentru necesitãtile iobagilor, iar în Dumbrava si Valea Mare de Codru alãturi de grãdinilede legume se mai afla mult pomet care produc suficiente legume si fructe pentru localnici. În ceea ce priveste sistemul de cultivare a pãmântului se foloseau cele traditionale precum sistemul cu pârloagã. Acesta era cel mai folosit, de altfel, în întreg secolul al XVIII-lea, fiind specific unei agriculturi practicate insular. Acest sistem de culturã rãmâne cantonat dupã stabilizarea populatiei mai ales în zonele cu teren accidentat,climã rece hotar steril si case dispersate. Acest tip este descris si încazul satelor Forosig, Dumbrãviþa ºi Lupoaia ca fiind folosit încã dela începutul secolului al XVIII-lea. În Lupoaia sãtenii, asemeni celordin alte localitãti situate în zone de deal, aveau arabilele, fânatele si pãsunile la un loc, în jurul caselor. Altã metodã utilizatã în cultivarea terenurilor agricole era sistemul cu un câmp. În cadrul acestuiaterenurile arabile sunt grupate într-un câmp compact care se cultivãun numãr de ani, dupã care câmpul se mutã în altã parte în hotarulsatului, pãstrându-ºi caracterul compact. Acest tip de organizare a agriculturii este consemnat în aria localitãtilor Dumbrãvita si Vintere.Cu toate acestea erau întâmpinate greutãti în cultivarea pãmântului în acest tip de culturã din cauza existentei unui singur câmp de arabil.Cauzele pentru care exista un singur câmp sunt multe. În cazul localitãii Vintere situatia este determinatã de faptul cã acesta era supusa desea inundatiilor, iar în cazul Dumbrãvitei din cauza îngustimii acestuia. Ar fi interesant de fãcut câteva consideratii de fãcut asupra calitãtii terenurilor din acest areal în secolul al XVIII-lea iprima jumãtate a secolului al XIX-lea. Astfel, în prima parte a secolului al XVIII-lea,terenurile arabile din cuprinsul satelor Dumbrãvita si Forosig erau considerate ca având arabile de fertilitate mijlocie dar cu fânate îndestulãtor si bun si pãsune în apropierea pãdurilor. În acelasi timp,la Forosig existau arabil foarte slab si puþin în timp ce fânatul si pãsunea exista în suprafete suficiente. Aceeasi situatie o întâlnim în cazul localitãþilor Dumbrava si Valea Mare de Codru, cu specificatia cã fânatul se afla între pãduri, pe dealuri. La finele secolului al XVIII-lea lucrurile stãteau asemãnãtor. Astfel, la Dumbrãvita arabilul era încontinuare destul de slab si steril, fiind favorabil aproape numai pentruc ultivarea porumbului. Mai existau livezi de pomi fructiferi si grãdini de legume. La Lupoaia si Forosig, jumãtate din arabil era de productivitate medie, cealaltã fiind sterilã, iar la Valea Mare de Codru arabilul era foarte slab si necesita gunoire. Era favorabil aproape exclusiv cultivãrii porumbului. În arealul satului mai existau grãdini de legume si livezi de pomi fructiferi. În fine, la Hodiº numai jumãtate din arabil era fertil, cealaltã jumãtate se afla pe dealuri ºim în ciuda faptului cã era gunoiat acesta beneficia de o fertilitate scãzutã. Aceasta fiind situatia, randamentul cerealier diferea de la o localitate la alta, situându-se, totusi, la cote scãzute.

Tabelul de mai jos evidentiazã acest fapt Conscrierea domeniului Beius de la 1778 aduce noi date interesante legate de viata locuitorilor din arealul actual al comunei Holod. Domeniul Beius, aflat încã în proprietatea Episcopiei romano-catolice, era în pregãtire a fi cedat tinerei Episcopii greco-catolice de Oradea înfiintatã în 1777. Între spatiile cedate se afla, asa cum am semnalat mai sus si prediul Holod, încã nepopulat, dar care încã deacum va începe sã fie populat. Terenul care astãzi se aflã satul Holod era teren agricol din care 117 iugãre erau arabil, iar fânaþ 126 iugãre.Cea mai mare parte a acestui teren era arendat locuitorilor din Mizies cu 203 florini pe an, o parte era destinatã stãpânului si alta vamesului si hangiului din Vintere. Interesant cã, dacã la aceastã datã Holodul nu exista ca entitate demograficã distinctã, satul învecinat Vintere, împreunã cu Rogoz, numãrau peste 100 de familii, fiind unul dintre cele mai mari sate din cuprinsul domeniului.

Tocmai de aceea, la Vintere exista la vremea respectivã un han si o casã a vãmii, ambele situate în afara satului, în apa Holodului, pe un teren mai înalt situatla mijlocul podului peste apã. Hanul era construit din lemn bãtut cu lut, acoperit cu sindrilã si avea în componentã patru camere si obucãtãrie. În curtea hanului era un grajd pentru animale si un sopron pentru cãrute. Pe malul celãlalt al apei era construitã o pivnitã acoperitã cu sindrilã sau scândurã, de o capacitate de 100 de urne. La han se comercializau anual 169 urne de vin, 520 medii tuicã si 31 urne de bere. Venitul net obtinut din comercializarea acestor produse,dupã ce se scãdeau toate cheltuielile presupuse de întretinerea hanului,era de 215 florini. Vama podului nu aducea prea mari venituri. Acesta era modestde numai 49 florini pe an. Aceastã realitate se datora faptului cã în zonã erau multe sate scutite de vamã deoarece participau la muncile de întretinere. 

În Vintere stãpânul feudal mai avea si un promontoriu, situat lângã aceeasi apã a Holodului. Lucrãrile la el au început la 1771.fost trasat un promontoriu de 123012 stp. Din care la 1778 erau deja plantati cu vie 89.112 stp. Conscriptorii de la 1778 îl considerau încã nerentabil deoarece productia de circa 135 urne de vin nu acoperea valoarea zilelor de robotã de 712 zile cu animalele si 7604 zile cu palmele folosite anual la lucrãrile aferente. Tot la Vintere mai era si un teasc pentru pregãtirea vinuluiDupã trecerea domeniului Beius în proprietatea Episcopiei greco-catolice de Oradea acesta a fost reorganizat prin împãrtirea lui în patru impanate: Beius, Holod, Finis si Buntesti.  apanii de aici aveau obligatia de a rezolva toate problemele de pe raza lor de competentã. Obligatiile feudale ale tãranilor erau cele stabilite prin Urbariile din 1769-1772.

 

Ele erau relativ suportabile pentru iobagii si jelerii care populau zona, deci si pentru cei din arealul Holodului. În general, în aceastã perioadã, gospodãriile tãrãnesti s-au întãrit sub aspect economic, astfel cã puteau face obligatiilor feudale.Cu toate acestea au fost situatii în care gospodãria tãrãneascã a cunoscut perioade de crizã. Asa au stat lucrurile spre exemplu în celde-al doilea deceniu al secolului al XIX-lea când între 1813-1817 foametea a lovit serios Transilvania si implicit domeniul Beius al Episcopiei greco-catolice de Oradea, deci si pãrtile Holodului. Anul 1813 a marcat debutul marii foamete. Efectele nu s-au simtit imediat sub aspect demografic. Abia prin 1816-1817 foametea face ravagii asupra populatiei.

La Vintere, bunãoarã, decese cauzate de foamete sunt consemnate abia în 1817. În Holod primele decese generate de foamete au avut loc cu sigurantã în 1816 când nu mai putin de 10morti din anul respectiv au murit din aceastã cauzã. Între acestia s-au aflat si copii cu vârste cuprinse între 6 si 9 ani ceea ce denotã faptul cã foametea a fost extrem de prezentã. Au decedat si persoane mature,cu vârste cuprinse între 20 si 60 de ani. În anul 1817 sunt înregistrati 35 de morti în Holod, iar 15 dintre acestia au consemnatã drept cauzã a mortii foametea. Ceea ce este interesant este faptul cã decesele datorate foametei sunt plasate în primele luni ale anului si majoritatea sunt copii. Probabil cã ei au trecut mai greu peste iarnã decât ceiadulti si nu au rezistat pânã ce noile recolte agricole au îmbogtit hrana locuitorilor din Holod. Se pare cã în 1818 efectele foametei s-au estompat deoarece din cele 14 decese aferente acestui an niciunul nu este datorat acestei calamitãþi, douã dintre acestea fiind datorate totusi dizenteriei, o însotitoare fidelã totusi a foametei.Efectele marii foamete s-au resimtit si în privinta numãrului de cãsãtorii încheiate în acest interval de timp. Astfel, s-a simtit o diminuare sensibilã a acestora. În parohia greco-catolicã din Holod în 1813 s-au încheiat numai douã cãsãtorii, nouã în 1814, sapte în 1815, trei în 1816, patru în 1817, pentru a creste la 15 în 1818, primul an în care marea foamete scade semnificativ în intensitate. Situatia a fost agravatã de sezoanele ploioase si iernile foarte friguroase care s-au abãtut asupra spatiului transilvãnean si a celui european în general.

Acestea au fãcut ca întinse terenuri sã nu fiecultivate. Astfel, au fost situatii în care locuitorii satelor sã cearã autoritãtilor cantitãti de cereale pentru a reusi sã treacã peste aceste greutãti. Asa s-a întâmplat bunãoarã în toamna anului 1813 când locuitorii din Dumbrava, prini ntermediul birãului Ianko Sav si juratii Ianko On, Ianko Tyodor, Mikula Toma, Mikula On, Lazuran On si iarãsi un alt Mikula On, s-au adresat Episcopiei romano-catolice de Oradea, pe teritoriul cãreia se afla, sã le dea cu împrumut anumite cantitãti de produse agricole pentru a-si asigura hrana. Patru ani mai târziu, în iarna anului 1817, locuitorii din Valea Mare de Codru repetau demersul celor din Dumbrava. Acestia fuseserã afectati de ploi si inundatii pe parcursul anului 1816 si, în consecinrã, recolta de porumba fost deplorabilã. Aceeasi locuitori din Valea Mare de Codru au mai împrumutat în toamna anului 1815 si cantitãti destul de mari de cartofi, 20 M.P., pecare se angajau sã le plãteascã cu trei florini metreta.Obligatiile feudale ale tãranilor fuseserã stabilite în felul urmãtor: cuantumul robotei era stabilit la o zi pe sãptãmânã cu animalele sau la douã cu palmele, pentru iobagii cu sesie întreagã, la 18 zile cu palmele pentru jelerii cu casã, la 12 zile pentru cei fãrã casã; robota cu vitele avea a se executa cu patru boi la arat si la grãpat, cu douã vite si cu carul tãranului, la celelalte munci; la cãrãusia lungã erau obligai numai iobagii; principala obligatie în bani era censul. Acesta era raportat nu la mãrimea sesiei ci la casã, plãtit în egalã mãsurã de iobagi si de jelerii cu casã. Se mai reglementeazã daturile, nona,conditiile de rãscumpãrare a lor. Ceea ce este mai important era faptulcã erau eliminate o serie de practici anterioare considerate nocive si împovãrãtoare.Evident cã în ciuda faptului cã Maria Tereza a gândit aceste noi Urbarii ca unele care sã îmbunãtãteascã starea tãranului.

În satele comunei Holod s-a desfãsurat o activitate culturalã apreciabilã încã din a doua jumãtate a secolului al XIX-lea. În acelasi spatiu a fost înfiintat si despãrtãmantului Ceica al Astrei, încã în 1910Acesta si-a derulat activitãþile culturale si în satele comunei Holod având printre scopurile fundamentale ridicarea nivelului de instructie a tãranilor români. Holodanii au avut chiar un reprezentant în fruntea despãrtãmântului în persoana directorului domenial din localitate, Sever Sãlãgean.
A doua carte despre oameni din Bihor ( Comitetul pentru Culturã si Educatie Socialistã al Judeþului Bihor, Oradea, 1979, p. 214-215V. Faur,Înfiintarea si activitatea despãrtãmântului din Ceica al „Astrei” între anii 1910-1914 , în Crisia, VI, 1976, p. 266)
 În 1912 s-a înfiintat agentura Vintere a despãrtãmântului Ceica a Astrei. Aceasta a fost dotatã cu o bibliotecã proprie cu 29 cãrti. Înprimul an de activitate al agenturii au fost sustinute mai multe prelegeri poporale, nu înainte de a anunta pe tãrani despre sustinerea acestora astfel încât sã fie prezenti un numãr cât mai mare. Astfel, numai înprimul an la Vintere au fost sustinute trei asemenea prelegeri:Despre consum si legea ruralãt , de dr. I. Iacob,Economie rationalã , de S.Sãlãgean si Puterea de viatã a românului, de Iuliu Papp. În anul 1913 la Holod s-au tinut cinci asemenea prelegeri:
Cresterea copiilor , de dr.I. Comsa,Despre tovãrãsii , de Paul Tãmîian,Agenturile si bibliotecile poporale , de I. Papp,Viaþa si activitatea lui Iosif Vulcan, la I. Papp si Istoricul Asociatiunii , de Iuliu Papp.S-au mai þinut, de asemenea, trei prelegeri în Lupoaia:Despre Asociatiune , de V. Carti, Societãtile de însotire , de Paul Tãmîian, si
Despre sãrbãtori , de Eugeniu Venter. Se constatã abordarea unor teme de interes imediat si practic pentru locuitorii zonei. Activitatea ASTRA în zonã era extrem de diversã,principalele obiective se legau însã de ridicarea lumii satului românesc.Fruntasii ASTRA din satelele comunei si-au dat toatã silinta în aceastã directie, astfel încât în 1914 învãtãtorul Teodor Fizesan din Vintere aprimit un premiu de 50 de coroane de la conducerea Despãrtãmântului bihorean datoritã faptului cã a instruit 27 de analfabeti. Acestia au fost verificati chiar de cãtre membrii comitetului cercual. Din pãcate,izbucnirea primului rãzboi mondial a dus la sistarea activitãtii Astrei înaceastã zonã. Abia dupã terminarea ostilitãtilor ASTRA si-a reluatactivitatea în zonã, desigur cã în alte conditii si la atþi parametri. 
Fruntasii românilor din Holod nu se multumeau cu participareala o serie de actiuni culturale cu impact local ci erau membrii în diferite alte organizatii culturale si participau la o serie de manifestãri de gen din Beius si Oradea. Casina românã din Beius avea încã de la înfiintare,bunãoarã, membri si din Holod, Lupoaia si Vintere, în conditiile încare conducerea Casinei se strãduia sã strângã cât mai multe forte nationale sub un singur stindard, acela al luptei pentru dreptate ºs unitate nationalã. În primul deceniu de existentã în Casina românã au activat mai multi locuitori din satele comunei Holod, între acestia aflându-se si notarul cercual din Lupoaia, Teodor Ciocan. În aceeasi perioadã tãranii români cu oarecare fortã economicã au început sã-si trimitã copii la scoli.
Academia de drept de la Oradea îi atrãgea ca un magnet. Din postura de avocat ei puteau promova mai bine interesele românilor, atât a localnicilor cât si a celorlalti. Astfel, printre studentii Academiei de Drept din Oradea îl gãsim înanul universitar 1872-1873 pe Ioan Bojthy din Lupoaia, de religi egreco-catolicã, fiul notarului Aron Bojthy din localitate
, iar în anuluniversitar 1883-1884 pe Alexandru Clintoc din Dumbrava, fiul protopopului greco-catolic din Vintere.
În anul universitar 1895-1896 studia la Academie studentul Eugen Darabant din Dumbrava,fiul preotului greco-catolic Mihai Darabant si, în fine, în anul universitar 1910-1911 printre studentii Academiei de Drept din Oradea îl regãsim pe Alexandru Vãcãrescu din Holod, fiul functionarului domenial din Holod, de religie greco-catolicãPe mãsurã ce ne apropiem de sfârsitul secolului al XIX-lea tot mai multi români îsi trimiteau copii la ºcoalã, unii dintre ei reuºind sã seintegreze în lumea maghiarã dominantã ºi de acolo sã apere drepturile românilor.Pe fruntaºii locuitorilor din satele Holod, Hodiº, Forosig, Dumbrava,Valea Mare de Codru, Dumbrãvita, Lupoaia si Vintere îi gãsim angrenatiºi în luptele politice ale românilor din Comitatul Bihor, mai ales în zorii secolului XX când politica de deznationalizare a guvernului maghiar adevenit una extrem de agresivã.
Presiuni mari au fost îndreptate asupra alegãtorilor români din aceste sate, asemenei tuturor celor din sudul Bihorului cu ocazia alegerilor din 1905 si 1906. Sãtenii erau împiedicati e autoritãti a se duce la întâlniri cu candidatii Partidului National Român din Bihor. Cu ocazia unor adunãri electorale din diverse locuri, autoritãtile aduceau jandarmi si companii de soldati pentru a intimida pe vorbitorisi pe cei care participau la aceste acþiuni.
La 27 noiembrie 1905 a fost organizatã o asemenea adunare la Ceica, unde cu sigurantã au fost prezenti si localnici din Holod si satele învecinate, unde le-au vorbit fruntasi politici de seamã ai românilor: Ioan Russu Sirianu, Teodor Mihali, Dumitru Lascu si Lucian Bolcas. Constrângerile erau atât de mari încât multi dintre români au fost în imposibilitatea de a-si exprima dreptul devot. În încercarea de a ajunge cât mai usor la locuitorii satelor, oamenii politici de frunte ai Bihorului apelau la despãrtãmintele ASTREI, sub egida cãrora se organizau diverse manifestãri cu iz electoral si politic. Aici cu sigurantã meritã mentionat numele lui Sever Sãlãgean din localitatea Holod, repre-zentantul zonal în conducerea Despãrtãmântului Ceica al ASTREI. 
Elita din Holod s-a implicat si în acþiunile de protest îndreptate împotriva legilor scolae maghiare din 1907cunoscute ca legile lui  Appony,care fãcea imposibil învãtãmântul în limba românã, iar ca finalitate era maghiarizarea românilor.Printre cei mai activi din acest punct de vedere s-a dovedit a fi protopopul greco-catolic din Holod, Ioan Popa, care a participat constant la adunãrile de protest. Una dintre cele mai ample s-a desfãsurat la Ceica la 16 aprilie 1907 si unde a luat cuvântul si protopopul de Holod, în ciuda faptului cã piata din centrul Ceicãi, localitate resedintã de plasã, era ocupatã de jandarmii unguri. Cu aceastão cazie Ioan Popa s-a exprimat deschis asupra conþinutului manifestãrii spunând cã românii s-au adunat acolo pentru a protesta împotriva legii învãtãmântului.
Alegerile din 1910 pentru Parlamentul de la Budapesta au marcat noi tensiuni politice în spatiul holodan. Acestea au fost întreþinutede faptul cã în zonã au candidat doi oameni politici de anvergurã airomânilor transilvãneni. Astfel, în circumscripþia electoralã Tinca îsi depusese candidatura nimeni altul decât Aurel Lazãr , iar în circumscriptia electoralã Ceica, dr. Ioan Suciu.
Pentru a preîntâmpina eventuale tulburãri în zonã, cauzate de prezenta celor doi fruntasi politici români în diverse adunãri electorale, ministrul de interne de la Budapesta a luat decizia întãririi posturilor de jandarmi dintr-o serie de localitãti. Între cele desemnate a fost si postul de jandarmi din Holod. În întreaga plasã Tinca au fost trimisi 10 jandarmi, iar în plasa Ceica numãrul acestora a fost suplimentat tot cu 10. Toti cei care s-au implicat în viata politicã din plan local cu tãrie în ideea unirii cu România a pãrtilor vestice locuite în
majoritate de români.
Cã doreau acest fapt cu toatã fiinta lor au dovedit-o evenimentele de la finele primului rãzboi mondial. Structura etnicã si religioasã a populatiei din satele Holod, Hodis,Forosig, Dumbrava, Valea Mare de Codru, Dumbrãvita, Lupoaia sVintere a rãmas în cea mai mare parte aceeasi cu cea din perioada precedentã. Majoritatea covârsitoare a populatiei era formatã din români apartinând cultelor: ortodox si greco-catolic. Ponderea cea mai mare o avea cultul greco-catolic.Recensãmintele populatiei de la finele secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea ne oferã o imagine precisã a acestei stãri de lucruri, atât sub aspect etnic cât si confesional. Astfel,conform recensãmântului din 1900 structura etnicã a populatiei celor opt sate apartinãtoare astãzi comunei Holod aratã în  Recensãmântul din 1900Transilvania,Ed.Staff, Bucuresti1999,p. 138-139coord. Traian Rotariu
Asa cum se poate constata populatia satelor în discutie a fost la granita dintre secolele al XIX-lea si al XX-lea una covârsitor româneascã. Asadar, conform statisticii românii erau în numãr de3854, iar maghiarii de 118. Surprinde oarecum absenta tiganilor si aevreilor, cu toate cã, în cazul acestora din urmã existenta lor în satele comunei este certificatã de înregistrarea a 52 de practicanþi ai cultuluimozaic. Cum singurii practicanti ai acestui cult sunt evreii, este lesnede înteles cã ei erau cei 52 de izraeliti. Explicatia este simplã. În momentul când erau întrebati cãrei etnii aparþin acestia se declarau maghiari, iar la religie rãspundeau cã sunt izraeliti. Fenomenul era unul general în Transilvania unde evreii se considerau de culturã maghiarã. Practic, din cei 118 maghiari declarati trebuie scãzuti cei 52 de religie izraelitã, care erau de fapt evrei.Din punct de vedere confesional dominau cei de religie greco-catolicã,urmati îndeaproape de ortodocsi. Dintr-un total de 3854 locuitori, 2433f ãceau parte din aceastã confesiune. Ei erau urmati de ortodocsi, în numãrde 1420. Interesantã este dispunerea pe localitãti a celor douã culte. În satele Vintere, Holod, Dumbrava, Dumbrãvita majoritatea covârsitoare a populatiei era practicantã a cultului greco-catolic, pe când în satele Forosig,Hodis, Lupoaia si Valea Mare de Codru dominau ortodocsii. Practic, dincele opt sate, în patru erau majoritari greco-catolicii, iar în celelalte patru ortodocsii. Avantajul numeric al greco-catolicilor era dat de faptul cã satul V intere, cel mai mare din zonã, cu 1128 locuitori, nu mai putin de 1098 erau greco-catolici. Mai existau de asemenea 33 romano-catolici, 27reformati (practic despre acestia se poate spune cu sigurantã cã ar putea fi maghiari), 52 de izraeliti si 4 apartinând altor religii care nu se gãseau în nomenclator la vremea respectivã. Datele recensãmântului din 1900 ne oferã si alte informatii pretioase asupra conditiei economice ale celor opt sate. Astfel, se pot trage unele concluzii legate de nivelul de instructie al locuitorilor acestora. Aflãm cã din cei 3854 locuitori numai 190 stiau sã scrie si sã citeascã. Era foarte putin. Cu sigurantã cei mai multi dintre acestia nu erau români. Aflãm de asemenea date interesante despre habitatul uman. În toate cele opt sate erau un numãr de 821 case. Dintre acestea 11erau de piatrã sau cãrãmidã, 2 de piatrã ºi pãmânt, 12 de chirpici si 796 din lemn sau altceva. Acoperisul caselor era la 209 dintre ele din þiglã, la 107 din sindrilã, iar la restul de 505 din trestie sau paie. Toate acestea ne aratã cã localitãtile Holod, Hodis, Forosig, Dumbrava, Valea Mare de Codru, Dumbrãvita, Lupoaia si Vintere erau la 1900 sate destul de sãrace. Mai cunoastem, de asemenea, cã dintotalul de 3854 locuitori, 2058 erau bãrbati si 1918 femei. Dintre acestia 2301 erau necãsãtoriti, 1408 cãsãtoriti, 266 vãduvi si numai 1 divortat.

Datele recensãmântului din 1910 ne aratã o situatie etnicã si confesionalã rãmasã pe aceleasi coordonate. Românii, din cele douãc onfesiuni, ortodoxã si greco-catolicã, continuã sã domine din punct de vedere etnic zona, (4341), urmati de maghiari (138). Din cei 138 de maghiari 33 sunt evreii, descoperiti dupã tabelul confesiunilor,doar cã, asa cum am mai explicat, ei se declarau maghiari de religie izraelitã. De religie izraelitã nu puteau fi însã decât evreii. În cei  10ani care despart cele douã recensãminte populatia a crescut cu circa 500 de persoane. Sub aspect confesional, în continuare cei mai numerosi sunt greco-catolicii. Acestia, în numãr de 2713, sunt prezenti cu precãdere în satele Vintere, Holod, Dumbrava si Dumbrãvita, iar ortodocsii înr estul de sate: Forosig, Hodis, Lupoaia si Valea Mare de Codru. În aceastã perioadã de10 ani s-a dublatnumãrul reformaþilor, în timp ce cel al evreilor a scãzut de la52 la 33. Interesant deremarcat este faptul cã între 1900 si 1910, 51  de locuitori dinVintere au trecut lbaptisti. La fel ca recensãmântul din 1900, cel din 1910 ne oferã si alte date interesante despre satele Holod, Hodis,Forosig, Dumbrava,Valea Mare de Codru, Dumbrãvita, Lupoaia si Vintere. Astfel, aflãm cã stiu sã scrie si sã citeascã un numãr de 389 persoane, iar alte3 55 cunosc limba maghiarã. Desigur cã aici este vorba în primul rând despre maghiarii si evreii din aceste sate. Cu toate acestea,limba maghiarã este cunoscutã de multi români. În orice caz, fatã de cele numai 190 de persoane care stiau sã scrie si sã citeascã în 1900, cei 389 care pot face acest lucru 10 ani mai târziu reprezintã un mare pas înainte. Habitatul uman a cunoscut de asemenea o serie de schimbãri. Astfel, în toate cele opt sate existau 891 case.

Cea mai cunoscutã personalitate a Holodului este fãrã îndoialã Iosif Vulcan, intemeietorul revistei „Familia” si unul dintre cei mai mari promotori culturali ai românilor ardeleni din cea de-a doua jumãtate a secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea. A fost publicist, scriitor si membrual Academiei Române. Iosif Vulcaneste cea de-a doua mare personalitate datã de familia Vulcãnestilor. Primul fusese episcopul greco-catolic Samuil Vulcan si era unchiul lui Iosif Vulcan. Iosif Vulcan s-a nãscut la 31martie 1841 în Holod, într-o vechefamilie greco-catolicã. Tatãl sãu, Nicolae Vulcan, a fost nepotul deunchi al reputatului episcop-cãrturar Samuil Vulcan, întemeietorul Scolii de la Beius, care azi îi poartã numele. La putin timp dupã nasterea lui Iosif Vulcan, tatãl sãu, preotul greco-catolic Nicolae Vulcan a fost mutat în Leta Mare unde a rãmas vreme de 36 de ani. Iosif Vulcan urmeazã studiile primare în comuna Leta-Mare,unde se mutã cu familia. Din 1851 Nicolae Vulcan si-a înscris fiul la Gimnaziul Premonstratens din Oradea. Urmând sfatul tatãlui sãu, se înscrie la facultatea de drept a Universitãtii din Budapesta.Cariera de avocat nu-l satisface însã, deorece îndrãgea literatura. Tocmai de aceea face o serie de încercãri în acest sens. Primele suntpublicate în Federatiunea,patronatã de Alexandru Roman. În luna iunie a anului1865, Iosif Vulcan pune temeliile revistei
Familia , a cãrei program era de a rãspândi cultura românã înTransilvania. Editatã initial la Pesta, a fost mutatã de Iosif Vulcan, redactorul sef si sustinãtorul ei, la Oradea.Meritul deosebit al acestuia a fost acela de a publica poezia “De-as avea” a lui Mihai Eminescu, înnr. 6, anul 1866, al revistei “Familia”, lansând astfel pe cel mai mare poet al românilor.Fondatorul revistei Familia a scris poezii („Lira mea”, 1882), piesede teatru („Stefan Vodã cel Tânãr”, „Gãrgãunii Dragostei”, „Mireasãpentru Mireasã”), o importantã lucrare istoricã („Panteonul Roman”,1869), nuvele, romane si traduceri. La data de 8 septembrie 1907,Iosif Vulcan se stinge din viatã si a fost înmormântat în Oradea.
Personalitatea lui Iosif Vulcan a fost una covârsitoare. Tocmai de aceea holodanii l-au omagiat în permanentã de-a lungul timpului.Primele date certe despre omagierea marelui fiu al Holodului le avem din 1941. Atunci, la 31 martie 1941, în aceeasi zi în care au început lucrãrile de modernizare a scolii din sat, s-a serbat împlinirea a 100 de ani de la nasterea lui Iosif Vulcan. Sufletul aniversãrii a fost învãtãtorul satului, Tamas Ioan, cel care ne dã detalii despre eveniment: “În 31martie 1941 s-au înplinit 100 de ani de la nadterea academicianului Iosif Vulcan, întemeietorul Familiei, care s-a nãscut aici la Holod. Încadrul unei mici serbãri scolare am vorbit scolarilor si sãtenilor despre centenarul lui Iosif Vulcan, fiul protopopului de atunci din Holod si nepotul de frate a fostului vlãdicã Samuil Vulcan”.
La fel s-a întâmplat si 30 de ani mai târziu când în incinta cãminului cultural din Holod a avut loc o nouã aniversare la împlinirea a 130 de ani de la nasterea lui Iosif Vulcan. Manifestarea a avut loc la11 aprilie 1971. Programul acesteia a cuprins o conferintã publicã despre viata si activitatea lui Iosif Vulcan si un spectacol artistic sustinut de corul „Cîntarea Bihorului” condus de Romulus Botto si de formatiile artistice ale cãminului cultural din localitate. 
Dupã 1989 aniversãrile consacrate lui sunt din ce în ce mai complexe, la ele sunt invitate personalitãti si institutii de culturã din localitate si Oradea, în special Muzeul Tãrii Crisurilor din Oradea,care are încã din 1965 în componenta sa Muzeul memorial Iosif Vulcan.  Serbãrile consacrate lui Iosif Vulcan sunt mult mai ample implicând si localitatea Leta Mare din Ungaria, locul unde Iosiv Vulcan si-a desfãsurat o bunã parte din tinerete.Manifestãrile dedicate lui Iosif Vulcan sunt mult mai ample fiind pe mãsura dimensiunii personalitãtii sale. Cele mai multe sunt centrat edesigur pe Oradea, unde existã deschidere pentru acest gen de manifestãri si unde functioneazã un muzeu memorial Iosif Vulcan, ca sectie a Muzeului Tãrii Crisurilor din Oradea. Acesta a luat fiintã în anul 1965, cu prilejul organizãrii festivitãtilor de aniversare a unui veac de la aparitia revistei
Familia. Comemorarea magistrului este una complexã. Numai în septembrie 2007, comemorarea centenarului mortii sale, în Oradea, s-au desfãsurat o serie de evenimente care, în succesiunea lor,demonstreazã încã o datã, dacã mai era nevoie, respectul postum de care se bucurã marea personalitate a Holodului. Astfel, sub genericul “
Permanenta magistrului ”, la Muzeul “Iosif Vulcan” din Oradea, a avut loc un simpozion dedicat memoriei celuicare a fost întemeietorul revistei “Familia”. Evenimentul a fost organizat de Episcopia Greco-Catolicã de Oradea, Muzeul Tãrii Crisurilor,Muzeului “Iosif Vulcan” si revista “Familia”. Invitati sã conferentiezeau fost mai multi istorici: prof. univ. dr. Aurel Chiriac, directorul Muzeului Tãrii Crisurilor, prof. univ. dr. Gheorghe Petrusan, prof. Ioan Moldovan, redactor-sef la revista “Familia”, conf. univ. dr. Corneliu Crãciun, conf. univ. dr. Petre Puscasu, prof. Iuliana Pãcurar si prof.Sebastian Sãsianu, muzeograf. Tot atunci, la sediul muzeului orãdeancare îi poartã numele a fost organizatã expozitia “Ilustratiile revistei Familia”, anul acesta ajungând la cea de-a treia editie. Cu acest prilej, într-una din sãlile muzeului cu acelasi nume, au fost expuse 10 fotografii, prelucrate, reprezentând imagini din Seria I a revistei“Familia”, 1865-1906.Cu sigurantã cã Iosif Vulcan nu va fi uitat nici în viitor, el fiind o personalitate imposibil de trecut cu vederea. Atât cât a trãit, el si-a adus un aport important la dezvoltarea culturii române transilvãnene.Rezistenta în timp a revistei “Familia” este cât se poate de elocventã pentru soliditatea spiritului lui Iosif Vulcan, un spirit care este prezent si astãzi la un secol depãrtare de trecerea sa în nefiintã.
La sfârsitul secolului al-XIX-lea, scriitoarea Lucretia Suciu (1859-1900)a lansat un roman de mare succes “Logodnica contelui Stuart”, inspirat din nemaipomenita poveste de dragoste dintre Elisabeta Galea,supranumitã si “frumoasapãmântului”, fiica preotului din Valea Marede Codru si contele Stuart.
„De ce nu, dacă asta-ţî face plăcere ?” răspunse
ea, trecând isteaţă peste o clipă de zăpăceală. Cu ochii
ei senini, plini de espresia unei perfecte sincerităţi ea
îi aruncă contelui o. privire ca fulgerul de trecătoare,
încât el nu putea deosebi culoarea lor„Dar dta nu înţelegi.”
„Aş dori numai să aud cum sună. ”
„Cu plăcere. — Me bucur foarte a fi făcut cunoş­
tinţă cu dta,” zise ea româneşte, apoi nemţeşte şi mai
adaogă şăgalnic : „Nu cumva ai de gînd să ‘nveţî româ­neşte?”
„De ce te miri că aici să află numele satului?”
întrebă el nu mai puţin surprins.
„Pe mapele ungureşti sunt tipărite numai numele
ungureşti, satul nostru deci e Nagy-patak”.
„Ce-i asta ?”
„Traducere ungurească de Valea mare, Altora
ansă nici asta nu e ‘ndeajuns unguresc, deci-1 ehiamă
chiar Magyar-patak’V
„Şi ce-i asta ?”
„Valea maghiară. Aşa s’a scris chiar pe tablele
din’ capetele satului”.
„Dar ce scop are aceasta? Locuitorii satului sunt
Unguri, nu e asa ? însă atunci cum se numeşte acest
sat după adevăr ?” * ,
„El se numeşte Valea mare, cum e scris şi ‘n
harta dtale, căci nici pui de ungur nu trăeşte în e”l.
„Asta ansă n’o ‘nţeleg”, zise contele uimit. Ce
folos de hărţi sau inscripţii cu numele cari nimene nu
le cunoaşte ?”
„Magyar kirâlyi esz !” observă fata scurt, în ton
batjocuritor.
„Ce ‘nseamnă asta,?”
„In sens propriu: minte regească maghiara ; noî am
traduce frasa pe româneşte cu „ungur cap de ţap.” P
“A început într-o zi de toamnă, în anul 1865.Contele Stuart, descendent al familiei regale din Scoţia, aflat în slujba Vienei şi aghiotant al arhiducelui Albrecht, venise în Bihor la vânătoare de urşi. S-a rătăcit în zona satului Vintere şi voia să se întoarcă spre casă când preotul Gale, din Valea Mare de Codru, comuna Holod, şi fiica lui, l-au întâmpinat cu pâine şi cu sare.Însă preotul şi soţia lui îşi doreau pentru fata lor un om pe măsură. Orfan fiind, contele n-avea avere, aşa că părinţii au dat-o pe Elisabeta după un grec, un comerciant bogat pe nume Tachi, din Salonta, care era şi consilier local. Betei, cum o alintau cunoscuţii, nu-i plăcea de el, pentru că era rău şi beţiv. În plus, inima ei era la Stuart, cu care înfiripase şi o idilă în secret.”
“… şi contele urmă după câterva clipe : „De’ unde eşti, dacă e premis să ‘ntreb ?„Sunt din satul acela”, răspunse ea arătînd la coasta -dincolo de vale. Contele-şi scoase mapa şi ‘ntrebă*: „Asta e Valea mare ?” „Numele acesta se afla acolo? E adevărat?” zise
fata, pe când ochii ei străluciau de o surprindere plăcutăContele-şi scoase mapa şi ‘ntrebă*: „Asta e Valea
mare ?” „Numele acesta se afla acolo? E adevărat?” zise
fata, pe când ochii ei străluciau de o surprindere plăcută.
„De ce te miri că aici să află numele satului?” 
“Bătaie soră cu moartea: Tachi a aflat însă, şi a bătut-o pe femeie până aproape a lăsat-o fără suflare. Şi-a revenit după câteva săptămâni, când, refugiată la părinţi, Beta a divorţat de grec şi s-a logodit cu Stuart. Îşi făcuseră planuri că vor avea copii şi vor duce o viaţă frumoasă împreună. Fericit, contele s-a dus la Viena, să ceară un grad mai mare de la Curte, ca să-şi poată întreţine familia”http://bihoreanul.gandul.info/sapta…/amor-de-bihor-3983565

Holod, “Logodnica contelui Stuart ” De L. Rudow-Suciu.
Oradea-Mare (N.-Yârad ) A. Pecze 237. Nr 2. Anul I. 1897. “FOAIE LITERARA” (Beta-Betty-Elisabeta si printul Steuart)

“…în susul văii frumoase a Crisului negru. Beta numi lui Stuart
satele cari să văd dela înălţimea dealurilor peste cari
trece drumul.
Eşind din satul Ripă întrară în codru unde nu să
vedea nimic de drum decât îci colo urma unei copite
sau unui ogaş. Totul era acoperit cu frunze uscate
încât Stuart înttebă cam îngrijit: „Nu vom rătăci aici ?
Nu văd nici un drum. ”
„Asta e grija cailor, ei află drumul şi unde nu
să vede. ”
– „Ia aşteaptă, o să fiu o stăpînă straşnică!”
-„Şi eu un supus bun. ” (va urma)

“8 mai 1977, trupa de teatru în aceeaºi componenþã, aparticipat la Etapa Interjudeþeanã a Festivalului Naþional „CîntareaRomâniei”, care s-a desfãºurat la Cluj-Napoca. Spectacolul jucat s-anumit Dracul era chiar vecina”
. Cu aceleasi douã piese, artistii populari holodani, dintre care se distingea Lucretia Solomie, sufletulacestui grup, au participat ºi la prima ediþie a Sãptãmânii Teatrului Scurt organizatã de Teatrul de Stat din Oradea, în intervalul 23-29noiembrie. Holodanii au avut reprezentaþia în seara zilei de 28noiembrie 1976, chiar pe scena teatrului orãdean.Alte si alte actiuni sustinute de aceastã trupã se adaugã celor mentionate mai sus. Ele au continuat, chiar dacã nu cu aceeaºiintensitate, pe durata deceniului nouã al secolului trecut si chiar si dupã 1989, când traditia a fost revigoratã”.http://www.academia.edu/3502805/Monografia_comunei_Holod
„Engles nu, cel mult Scoţian, deci la tot easul
German. După creştere insă pot fi socotit între Nemţi.”
„Bine. Cunoscîndu-î deci numai din cărţi, mai
cu samă din ale poeţilor lor, am vorbit cu Dta aşa
fără nici o reservă, incât poate mă vei judeca ca o
toacâ-gură, deşi după spusele domnului archiduce te
inferezi de noi Români.”
„Aşa şi este, chiar în mare măsură, domnişoară.
De aceea ţi mulţumesc că mi-ai spus atîte lucruri cu
totul noue “
„Bine. Cunoscîndu-î deci numai din cărţi, mai
cu samă din ale poeţilor lor, am vorbit cu Dta aşa
fără nici o reservă, incât poate mă vei judeca ca o
toacâ-gură, deşi după spusele domnului archiduce te
inferezi de noi Români.”
„Aşa şi este, chiar în mare măsură, domnişoară.
De aceea ţi mulţumesc că mi-ai spus atîte lucruri cu
totul noue “http://documente.bcucluj.ro/…/BCUCLUJ_FP_451374_1897…

“Revista Familia este o instituţie culturală înfiinţată de Iosif Vulcan, la Budapesta, în 1865, având drept program răspândirea culturii române în Transilvania şi cultivarea limbii şi a conştiinţei naţionale. Ea a fost, în urma dispariţiei Foii pentru minte, inimă şi literatură a lui George Bariţiu, cea mai însemnată revistă românească din Ungaria în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, devenind, în scurt timp, o tribună a întregii literaturi româneşti, o emblemă a identităţii culturale naţionale.’

          Fondatorul ei, Iosif Vulcan (31 martie 1841, Holod, Bihor – 8 septembrie 1907, Oradea), publicist și scriitor român, animator cultural, membru al Academiei Române, şi-a dedicat întreaga viaţă editării revistei – uneori chiar cu sacrificii materiale.Monumentul funerar al Elisabetei Galea adica Elizabeth Galea din curtea bisericii din Valea Mare de Codru.

HOLOD Detaliu dintr-o hartã a Comitatului Bihor la 1820

PRIME TIME news Sexappeal Profile target eInternational Lectures Training Sessions Retreatment or Teambuilding…Tourism or Break-city Events in Romania UE


PRIME TIME news Sexappeal Profile target eInternational Lectures Training Sessions Retreatment or Teambuilding…Tourism or Break-city Events in Romania UE.

MONEY, BONUSES, PERKS Referral Program Get in touch toghether


MONEY, BONUSES, PERKS Referral Program Get in touch toghether.

SPARTAN US Navy now flight in Romania Otopeni base at AVIATION DAY an yearly event like Tom Cruise in “Top Gun 2” re-make over the years…training lessons at programs Aeronautics and Technology diversity NORTHROP University, Northrop Rice Aviation Institute of Technology (NRAIT)


http://enigmappeableyou.weebly.com/store/p2/Services.html

via SPARTAN US Navy now flight in Romania Otopeni base at AVIATION DAY an yearly event like Tom Cruise in “Top Gun 2” re-make over the years…training lessons at programs Aeronautics and Technology diversity NORTHROP University, Northrop Rice Aviation Institute of Technology (NRAIT).